Oraşul trăia din nou o zi „hot, hazy and humid“, cum avem multe la New York, în acel început de iulie 1977, când am fost acceptat ca intern într-un program de specializare în medicină internă. Eram de doar două săptămâni în Statele Unite; sosisem în aceea dimineaţă de la St. Louis, Missouri, unde, împreună cu soţia şi băiatul meu, eram găzduiţi de o organizaţie de ajutorare a refugiaţilor – şi fusese un parcurs complicat, cu patru-cinci interviuri de aproape o oră fiecare. Dar decizia era favorabilă şi trebuia doar, în următoarele două zile, să găsesc un apartament de închiriat şi cea mai ieftină maşină uzată din metropolă, ca să pot să încep noua mea viaţă. Aşa că, din toată agitaţia, mi-a rămas în minte doar întrebarea pe care mi-a pus-o unul dintre cei care mă evaluaseră: ai citit „Aequanimitas“? Nu citisem şi nici nu ştiam cine o scrisese. Dar, a doua zi, am cumpărat, cu jumătate de dolar, un exemplar jerpelit de la Strand Used Bookstore, la intersecţia Broadway cu strada a 12-a, în Manhattan. Aequanimitas e un discurs pronunţat în 1889, la un sfârşit şi la un început, de către sir William Osler (1849–1919), părintele-fondator al medicinii interne în America de Nord. Atunci, la 40 de ani, Osler părăsea, după numai cinci ani, conducerea clinicii medicale de la University of Pennsylvania in Publicitate Philadelphia, pentru a deveni primul profesor la cea mai modernă instituţie a timpului, Johns Hopkins School of Medicine in Baltimore. I s-au alăturat, în acelaşi an, Halsted la chirurgie, Kelly la ginecologie şi Welch la patologie, un careu de aşi a cărui reputaţie stelară nu a fost niciodată egalată. Dar, în 1977, nu ştiam nimic din toate acestea. Trăiam încă cu şi din amintirea anilor mei de specializare în medicină internă, la Bucureşti, ca intern şi secundar prin concurs, la Colentina şi la Floreasca. Mă simţeam mult mai mult elevul unor Mihail (P