Diverticuloza, prezentă la aproape 40% din populaţia ţărilor occidentale, rămâne frecvent nediagnosticată. Despre factorii care determină transformarea acesteia în boală diverticulară, metodele diagnostice şi terapeutice discută dr. Lavinia Andrei şi prof. dr. Dan L. Dumitraşcu.
Prevalenţa şi complicaţiile diverticulozei sunt în continuă creştere. Importanţa bolii diverticulare, în sistemul de sănătate, este dată de necesitatea spitalizării îndelungate, cu mortalitate şi morbiditate crescute. Definiţia bolii diverticulare şi a complicaţiilor acesteia sunt prezentate în tabelul 1 (1). Simptomele bolii diverticulare sunt: durere abdominală, balonare, tenesme, rectoragii, tulburări de tranzit – constipaţie sau diaree. În diverticulita acută mai apar şi simptome ca: greaţă, vărsătură, febră. Stadializarea diverticulitei este prezentată în tabelul 2 (2). O altă clasificare a bolii diverticulare cuprinde trei stadii: A – necomplicată; B – complicată cronic; C – complicată acut. Aproximativ 40% din populaţia adultă a ţărilor occidentale prezintă diverticuloză, majoritatea cazurilor rămânând asimptomatice. Din acestea, 10–25% vor dezvolta un episod acut de diverticulită (3). Boala debutează la orice vârstă, cel mai frecvent după vârsta de 50 de ani. Diverticulita recurentă este definită ca un nou episod cu diverticulită acută, evaluată clinic şi imagistic, după remiterea completă a simptomelor, legate de un episod anterior al diverticulitei acute, bine documentat. Intervalul de timp dintre cele două episoade variază între una şi trei luni. Recurenţa diverticulitei acute are o rată de 36%. Complicaţiile, în caz de recurenţă, apar la 3,9–10% din subiecţi. În timpul primului episod, riscul de perforare este de 25,3%, în timp ce în al doilea episod este de 12,7%, iar în al treilea este de 5,9%. Pacienţii cu istoric familiar de diverticulită a
