Noţiunea de film balcanic a apărut în anii ’80, odată cu succesele la marile festivaluri ale lui Theo Angelopoulos, dar mai ales ale lui Emir Kusturica. Acesta din urmă a impus genul „etno“, adică un cinematograf cu elemente exotice, care atrag şi reuşesc treptat să definească din nou canonul apusean. Totuşi, deşi sintagma „cinematografie balcanică“ a fost din ce în ce mai folosită, asemenea unora anterioare, precum „film scandinav“ sau „cinematograf latino-american“, rareori a apărut vreo încercare de definire.
În mod logic, „cinematografia balcanică“ este o componentă a unei culturi comune. Pe de altă parte, cinematograful a fost şi rămîne, cu excepţia începutului filmelor sonore, un fenomen mai puţin naţional. În altă ordine de idei, trăsăturile comune ale filmului balcanic au fost impuse treptat de modelul filmelor occidentale despre Balcani, ca parte a percepţiei transfrontaliere, uneori justă, alteori superficială şi simplificatoare. Înainte de a avea filme importante locale şi şcoli cinematografice locale distincte au existat cîteva opere literare (Văduva veselă, Prizonierul din Zenda de Anthony Hope, Secretul de la Chimneys de Agatha Christie) şi filme despre Balcani memorabile (Crima din Orient Express, Masca lui Dimitrios şi altele după cărţile lui Eric Ambler, Topkapi, Midnight Express, Prinţul şi dansatoarea, America, America, Zorba grecul, Don’t Drink the Water al lui Woody Allen). O serie de actori (Elvira Popescu, Charles Millot, Sylva Koscina, Irene Papas, Melina Mercouri), scriitori şi scenarişti (Nikos Kazantzakis şi I.A.L. Diamond), compozitori (Manos Hadjidakis şi Mikis Theodorakis) şi chiar regizori de origine balcanică (Elia Kazan, Jean Negulescu, Henri Verneuil, Michael Cacoyannis, Costa-Gavras) au contribuit la realizarea unor filme străine despre Balcani şi, astfel, la întărirea unor clişee. Construind sau consolidînd cererea, au d