După cum învăţam odinioară în manualele şcolare de sorginte comunistă, pământul României este una dintre marile avuţii naţionale. Bogat, permiţând culturi dintre cele mai diverse, uşor de lucrat, cu zone întinse cu cernoziom etc, etc.
Bănuiesc că aceste date nu s-au schimbat, după cum nu s-a modificat nici faptul că aproximativ 40% din populaţie trăieşte în zone rurale. Ceea ce însă este acum evident, din ce în ce mai întrisător de evident, este că ponderea agriculturii de subzistenţă, în loc să scadă aşa cum ne-am imaginat în primele proiecţii de după Revoluţie, creşte îngrijorător.
Lucrurile sunt foarte complicate şi asta pentru că, în brambureala politică naţională, nu se bagă de seamă că nici acum nu avem un cadastru naţional care să prezinte cu exactitate, în raport cu normele europene, care este situaţia proprietăţilor agricole, natura şi gradul lor de folosire. Îmi aduc aminte de declaraţia triumfătoare a pe atunci doamnei ministru Elena Udrea, în 2011, care promitea că, în anul următor, se va începe lucrul la Cadastrul Naţional, trecut proaspăt în subordinea domniei-sale, ba chiar anunţat ca primul exemplu de parteneriat public-privat.
De atunci, linişte. Liniştea aceea pe care o cunoaştem atât de bine când politica e mai importantă decât realitatea şi altele sunt bătăliile care fac deliciul audienţei, mult mai uşor de rezolvat cu promisiuni demagogice sau o înjurătură neaoşă. Între timp, curg pe lângă noi, indiferenţii, posibilităţile de accesare a fondurilor europene din zona agriculturii, bazate pe existenţa unei logici europene care, de decenii, a pus în aplicare o serie de principii simple care şi-au dovedit eficienţa. Simple deoarece foarte logice, cum ar fi cel al reunirii terenurilor în sisteme cooperatiste de exploatare, lucru sugerat odată de Ion Iliescu, prin anii ’90, respins cu indignare sau trimis în deriziune ca o emanaţie a po
