În spaţiul public vor fi ample discuţii referitoare la revizuirea Constituţiei, ceea ce va prilejui, din partea susţinătorilor, pledoaria pentru reinstaurarea regimului monarhic. Îndată se va spune: nu, în cadrul revizuirii nu se poate discuta schimbarea formei republicane de guvernământ( art.152).

Poate voi fi acuzat de party-pri dar, tot judiriceşte, voi spune că se poate. Formal, pentru că şi acest text face parte din Constituţie şi ca atare este revizuibil. Pe fond, pentru că voinţa unei naţiuni nu poate încremeni în tiparul care i-a fost fixat într-un anume moment al devenirii ei, răpindu-i oportunitatea adaptării la evoluţie, la imperativele realităţii.

Problema stârneşte vii emoţii, cu suficiente conotaţii negative, esenţialmente „graţie” inducţiei psihologice victorioase a regimului comunisto-socialist. Doar că, realitatea „republicană” a celor peste două decenii postdecembriste – nu mai vorbim de interludiul comunist - a marcat una dintre cele mai puţin faste etape istorice.

Care ar putea fi atuurile monarhiei?

În primul rând, unul de ordin psihologic. Popoarele, societăţile, au nevoie de un far călăuzitor, de un simbol mitic care să le catalizeze conştiinţa, voinţa, un punct de sprijin ideatic situat undeva de-asupra lor, spre care să-şi îndrepte cu admirativă mândrie privirile, să le insufle sentimentul valorii, al siguranţei de sine.

Încă din cele mai vechi timpuri antemergătorii sociali au fost asociaţi, asimilaţi puterilor divine, zei, semizei, idoli. În evul mediu împăraţii, regii erau socotiţi şi ei de sorginte divină, strâns legaţi de credinţă şi formele ei de manifestare între care edifiile, lăcaşurile de rugăciune, feluritele forme de manifestare ale artei şi culturii. Acelaşi lucru şi în privinţa domnitorilor noştri.

Nu mai puţin, cu rare excepţii, cei aureolaţi cu astfel de nimburi, întreţineau vie, prin ţinută