Cînd surfingul a apărut în Cuba, poliţiştii credeau că sportivii încercau, de fapt, să plece din ţară cu ajutorul plăcilor.
Surfingul este un sport asociat, în mod firesc, cu senzaţia de libertate. Are şi doza necesară de primejdie, are şi binefacerile apartenenţei la o comunitate neconveţională. Din Australia pînă în Hawaii, din Malaysia pînă în Africa de Sud, îmblînzirea valurilor se practică firesc, pentru că ai nevoie de o placă şi de maree puternică.
Cei care practică surfingul în Cuba văd lucrurile puţin altfel. Deşi natura îi ajută să abordeze această disciplină, surfingul le este, în mare măsură, interzis.
În primul rînd, după cum scrie NY Times, valurile bune vin şi pleacă, dar surferii de acolo nu de valuri duc lipsă. Ci de consumabile. Ceara, plăcile noi şi performante sau previziunile meteo oficiale lipsesc aproape cu desăvîrşire. Nu este doar o problemă comercială, deşi blocada americană are legătură cu acest lucru. Şi viaţa politică din Cuba este un obstacol în calea surfingului.
Sportul acesta încă nu a murit deoarece surferii de aici, puţini la număr, sînt hotărîţi să continue. Există un club, Royal 70, fondat de un sportiv local, Eduardo Valdes, şi de un australian călător prin lume, Blair Cording. Pînă acum au reuşit să organizeze două concursuri naţionale în Havana.
Tehnologie învechită
După cum singuri mărturisesc, surferii cubanezi, accesul la informaţiile despre sportul lor, pe care în lumea largă le găseşti în filmări pe Internet sau în reviste, le este limitat. "Ne batem pe o pagină de revistă străină", spune Valdes. Pentru ei, progresul în surfing este diferit.
"Am început să fac surfing prin intuiţie", spune Frank González. "Iar ce fac eu pe placă nu este deloc modern. După ce am făcut patru ani de surfing, am văzut prima filmare cu sportivi din alte părţi. Am rămas impresionat pentru că nu semăna del
