Cotă maximă de interes pentru două spectacole remarcabile, care s-au bucurat de o avalanşă de spectatori, la Opera Naţională Bucureşti. Anca Florea, la Revelaţiile Euterpei, ne povesteşte ce a fost bine şi ce nu în prestaţia interpreţilor.
Întâmplarea a făcut ca începutul anului să aducă, la Bucureşti, repere atractive (cel puţin în principiu), în special din genul liric, „serialul“ (care a inclus şi Don Carlo de Verdi la sala Radio) continuând, la Opera Naţională, cu spectacole de weekend, în care, pe lângă solişti ai teatrului, au evoluat şi doi tenori oaspeţi. Dar, cu siguranţă, oricum ar fi fost distribuţia, publicul ar fi venit în sală pentru a (re)asculta lucrări îndrăgite şi destul de rar programate. De multă vreme nu mi s-a mai întâmplat să revin la ONB două seri consecutiv, semn că exista o cotă de interes sau chiar de atractivitate, avalanşa spectatorilor dovedind din plin că melomanii de orice vârstă „reacţionează“ imediat la asemenea tentaţii, mai ales dacă se cântă Rigolettosau Tosca. În opera verdiană, m-am bucurat să o aplaud, după (prea) multă vreme, pe Mihaela Stanciu, o soprană cu glas frumos, condus cu îngrijire şi profesionalism, conturând personajul Gilda cu credibilitate şi mai ales cu sinceritate a expresiei; m-am bucurat, de asemenea, să-l urmăresc pe Cristian Bălăşescu, tenor invitat de la Opera din Timişoara, etalând şi de această dată o voce calitativă şi sigură, cu intenţii interpretative reale, din păcate departe de un Duce de Mantua cuceritor, pentru că aspectul fizic (cu prea multe kilograme) şi costumul (personal) l-au dezavantajat teribil. Iar dacă, în ce-i priveşte, am avut, cu siguranţă, ce asculta, la polul opus am suferit (din toate punctele de vedere) la fiecare intervenţie a bufonului Rigoletto, pentru că baritonul Vasile Chişiu nu este deloc un interpret, iar glasul său sună dezagreabil, plat şi bătrânesc, pa
