Titlul este opțional – este 2 în 1. Fie mergem pe imperativul lui, fie îi putem asorta un semn al întrebării. În oricare din situații, România arată așa – a aruncat toate podurile în aer. Românii sunt în stare de asediu, în război cu propriul bine public ce ar fi trebuit să fie, să domnească.

În război politic fiecare cu fiecare, război între clasa politică și electorat, între birocrație și eficiență, între dezvoltare și mimarea ei. Însă binele public nu se coboară din Ceruri și nu e adus în traistă doar de politicieni. Ne-am obișnuit să dăm vina pe clasa politică, fiind convinși că tot răul este acolo. Și chiar este acolo. Însă răul, în formele lui cele mai perverse, cele mai insidioase, aparent nevinovate, dracul gol, este peste tot. Priviți în jur și identificați-l. Răul național se insinuează în mai toate acțiunile/inacțiunile noastre. În felul în care românii au legitimat profilul politicianului penal, agramat și hârșâit în toate relele, în felul în care obișnuințele ne țin prizonieri în zona de confort, zona aia din care criticăm tot, dar nu dăm nimic în schimb.

Cine a aruncat podurile în aer în România? Par egzample, USL care a tras semnalul de alarmă în trenul care ne ducea spre prosperitatea europeană și toată șandramaua numită România post-comunistă, post-aderare s-a dat peste cap, așa precum deraiază un tren, cu zgomot, cu scrâșnet, ca o armonică care își dă duhul. Europa ne privește și unii, pe drept, își spun că aderarea noastră a fost forțată, căci românilor le place să trăiască periculos, iar regulile ne umplu de nervozitate, de isterie. Premierul mitoman cu studii de Drept a devenit purtătorul de cuvânt, nu al intereselor naționale, ci al politicienilor penali stresați de iminența condamnărilor definitive, al unei grupări politice care ține de cald și de protecție pentru toți escrocii. Ponta e mai degrabă avocatul dubioșilor decât șeful unui