Deşi n-o spun cu glas tare, şi Victor al românilor, şi Viktor al ungurilor au o simpatie ascunsă pentru dictatori. Şi nu pentru dictatori de duminică, gen Băsescu sau Putin, ci pentru tirani adevăraţi, ca Hitler, pareczampl. Simpatia asta îi face pe cei doi Victoraşi din ţările vecine şi prietene să o ia, uneori, razna, imaginându-şi cum ar reacţiona idolul nemărturisit dac-ar fi în locul lor. De pildă, în Ungaria vin alegerile. Premierului Orbán i se clatină scaunul sub fund, căci fraierii care l-au votat s-au cam săturat să fie „ungurienii lui” şi abia aşteptau să-i ardă un şpiţ unde-l doare mai tare de ei. Ce face Orbán în situaţia asta? Ce-ar fi făcut şi Hitler: începe să urle, prin interpuşi – un secretărel de stat, un ambasadoraş – că ungurii sunt la fel de discriminaţi în România pe cât erau nemţii pe vremuri în Sudetenland. Imediat se umflă coarda naţionalistă în honvezi şi, de unde ăştia ameninţau să-l arunce la gunoi pe impostor, acum îl ridică în slăvi, ca pe un lider charismatic, care le-a redat „mândria de a fi maghiari”.

Victoraş al nostru procedează la fel, zicându-şi: „Merge economia prost, n-am de unde da ce-am promis, pinguinii bugetari ameninţă să danseze iar în stradă? Păi, hai să le dăm un vinovat de serviciu, cum făcea şi Hitler!”. Dar lui Adolfică îi era uşor, el putea să le arate nemţilor de rând că doar din cauza finanţei mondiale evreieşti sunt ei nevoiţi să meargă cu sacoşa de mărci la piaţă ca să cumpere un kil de mere. Pe când Pontică al nostru pe cine să dea, săracu’, vina, că dac-o dă pe evrei, şi-a tăiat macaroana cu FMI, Banca Mondială şi alte instituţii kusher care pompează bani în România? Până la urmă însă, tot a făcut rost de vinovaţi: maghiarii din România care se agită să obţină autonomia. Istoricii români verrzi, de teapa lui Crin Antonescu, vor recunoaşte că ungurii nu-s chiar „poporul ales”, fiindcă, atunci când au