Să încercăm să privim critic următoarea percepţie/prejudecată. Dincolo de accepţiunea iniţială, balcanismul a ajuns să însemne şi: neseriozitate, nerespectarea cuvîntului dat, tribalism, sectarism, incapacitatea solidarităţii în momente esenţiale, dispreţuirea interesului public, inadecvarea în raport cu ideea pluralismului, înapoiere, subdezvoltare – pe scurt, modernizare eşuată sau incompletă. Implantat în sud-estul Europei, regimul comunist a ajuns să accentueze această ultimă caracteristică, speculînd în acelaşi timp tarele de la nivelul societăţii creionate la început. Iar această instrumentalizare s-a făcut în beneficiul sistemului dictatorial, care s-a perpetuat într-o formulă închistată, dogmatică, în răspăr cu desfăşurările din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia). În plus, apartenenţa la Biserica Ortodoxă a majorităţii românilor, ca şi a altor balcanici căzuţi sub dominaţie comunistă, a inhibat capacitatea de rezistenţă a indivizilor în faţa abuzurilor statului, (şi) din cauza relaţiei de simfonie cu puterea politică, specifică tradiţiei religioase răsăritene.

Pot fi aduse argumente care să susţină aceste afirmaţii, dar probabil că nu regăsim aici întregul adevăr. În plus, Iugoslavia se abate de la descrierea de mai sus (după un radicalism comunist în primii ani postbelici), deşi va sfîrşi în postcomunism ca victimă a tribalismului. Spre deosebire de Polonia, în Cehoslovacia, Biserica Romano-Catolică, deşi majoritară – dar pusă în umbră de secularizare şi industrializare –, nu are vreo contribuţie semnificativă la cristalizarea disidenţei sau a culturii (politice) alternative. Pe de altă parte, ca să punem şi alte argumente în balanţă şi să reluăm un stereotip huntingtonian – acela al faliei culturale, – este o simplă întîmplare că principalele sfidări la adresa regimului comunist din România au venit de peste munţi? Timişoara – Cluj,