În jurul cetăţii de la Ardud s-au ţesut multe legende legate de figura istorică a lui Francisc Rakoczi al II-lea. Pivniţa întunecată şi foarte lungă are o adâncime de 10 metri.

Ardudul apare pentru prima dată în documente în anul 1215, cercetătorii presupun o înfiinţate din secolul 11-12. Era localitatea de supraveghere a întinselor păduri de odinioară din Codru. Localitatea actuală s-a format prin contopirea Ardudului Mic şi Ardudului Mare.

Una dintre primele atestări ale localităţii o amintesc ca fiind moşie a familiilor Balc şi Drag, comiţi ai Maramureşului, care devin unici proprietari în 1392. Din această familie se naşte neamul Drágfi, care va stăpâni moşia Ardudului până la dispariţia lor în 1555. În 1456 familia Drágfi din Beltiug primeşte permisiunea de a construi o cetate pe moşia lor. Prima cetate este construită de Bertalan Drágfi, voievod al Transilvaniei, în 1481 (sau 1487 după alte surse). Ardudul devine o vatră a mişcării calviniste din zonă, fiind patronată de Gáspár Drágfy, judecător regal al comitatelor Crasna şi Solnocu de Mijloc, ctitor al Gimnaziului reformat din Satu Mare. Biserica în stil gotic, construită iniţial ca şi romano-catolică, de familia Drágfi în 1545 revine reformaţilor, şi aici va avea loc primul sinod protestant din Ungaria.

Cetatea deteriorată a fost renovată de contele Károlyi în 1730, dar astăzi se văd numai ruinele construcţiei şi un bastion refăcut. În capela cetăţii şi-au legat viaţa în 1847 poetul Sándor Petőfi şi Júlia Szendrei, fiica intendentului cetăţii din Ardud. Altarul capelei a fost salvat înaintea distrugerii cetăţii, azi se află în capela Palatului Episcopal din Satu Mare. Pe malul pârâului Homorod, la poalele cetăţii a fost ridicat un monument în amintirea poetului.

În jurul cetăţii de la Ardud s-au ţesut multe legende legate de figura istorică a lui Francisc Rakoczi