În 2007, o editură universitară din Statele Unite (Scarecrow Press) publica volumul colectiv Balkan Popular Culture and the Ottoman Ecumene, consacrat muzicilor populare noi din sud-estul Europei: chalga din Bulgaria, arabesk din Turcia şi Macedonia, turbofolk din fosta Iugoslavie, laiko din Grecia, tallava din Albania, maneaua din România. Titlul pune un accent uşor iritant pe trecutul ultimelor cinci-şase secole, cele în care ţările din regiune au vieţuit într-o dependenţă mai mult sau mai puţin severă faţă de Înalta Poartă (dependenţă de care balcanicii ar prefera să uite). Volumul propriu-zis este însă excelent, iar articolele sale îşi extind abordările dincolo de decupajul temporal sugerat prin titlu. Astfel aflăm că fiecare muzică are o amprentă teritorială şi etnică mai mult sau mai puţin clară, dar că toate se aseamănă prin sonoritatea globală, pe care „străinii“ s-au deprins să o identifice ca „balcanică“. Pesemne că, de la o anumită distanţă geografică şi culturală, aspectul lor general se impune atenţiei în detrimentul detaliilor, semnificative doar pentru localnici. Muzicile noi coexistă sincretic cu dansul, vorbirile, gestica şi comportamentele specifice ale participanţilor la producţia muzicală. Comodificate într-un ambalaj video, ele etalează un univers iconic populat cu cadîne, văluri, bărbaţi cu caftane şi turbane, cămile, bazaruri, ghiuluri etc. – adică simbolurile prin care Occidentul şi-a reprezentat, vreme de secole, Orientul –, dar şi cu maşini şi motociclete puternice, piscine, vile somptuoase etc. –, adică cu simbolurile prin care Orientul mai jerpelit îşi reprezintă rîvnita bunăstare occidentală.

În decursul vremii, muzicile populare din Balcani au urmat traiectorii paralele, s-au împletit sau, dimpotrivă, s-au înfruntat şi au încercat să se distingă cît mai net unele de altele. În ultima vreme, ele au tendinţa să fuzioneze. Muzicie