„Aromânii, un popor a cărui patrie sînt Balcanii“ – sub acest titlu, cotidianul iugoslav Borba publica, în septembrie 1988, o serie de zece articole semnate de Radovan Tomasevic. Autorul nu era de origine aromână, dar ar fi putut să fie, avînd în vedere că numărul sîrbilor, macedonenilor slavi, albanezilor şi mai ales al grecilor de origine aromână depăşise de mult numărul celor care vorbeau aromâna sau păstrau o memorie precisă în această privinţă. În tot cazul, el „simţea“ iminenţa schimbărilor ce aveau să vină: implozia regimurilor comuniste şi apariţia conflictelor cu caracter naţional. Or, tocmai aceste schimbări vor permite aromânilor să reinvestească spaţiul public şi să dobîndească vizibilitate în Balcani. Profitînd de noile libertăţi, ei vor forma asociaţii, vor publica, vor vorbi, vor revendica... în acelaşi timp, ei vor deveni o miză în disputele cauzate de veleităţile de expansiune ale naţiunilor din regiune. Ţinuturile din Pind şi din jurul acestui masiv muntos care prelungeşte Alpii pînă în Grecia, unde ei trăiesc de secole, corespund nordului Greciei, sudului Albaniei şi Republicii Macedonia actuale.
Ei ridicau, astfel, o problemă la care răspunsul negativ părea să fie definitiv în Balcani: poţi să exişti, să-ţi cultivi propria limbă şi obiceiurile, să te prezinţi în alţi termeni decît compatrioţii tăi, fără să ai un stat al tău? Sau, dacă nu un stat protector, atunci măcar un statut naţional clar? Progresele pe plan democratic, combinate cu rolul Consiliului Europei – care, în 1997, a adoptat o rezoluţie prin care se recomanda statelor unde locuiau aromâni să sprijine limba şi cultura lor, ameninţate cu dispariţia –, aduceau, aparent, un început de răspuns la această întrebare. La faţa locului, iniţiativa a generat mai întîi confuzie. Apoi, reacţiile negative, duse uneori pînă la paroxism, au sfîrşit prin a eclipsa elanul de simpatie declan