Începând de astăzi şi până pe 15 februarie, o mare sărbătoare a lumii antice de dinainte de fondarea Romei, guverna odinioară intrarea în primăvară. Se chema Lupercalia, după numele zeului Lupercus (Pan), extins atât asupra preoţilor săi, Luperci, cât şi a tinerilor care alergau goi în jurul turmelor de oi, formând un cerc de protecţie magică împotriva lupilor, apoi de-a lungul oraşului, atingând femeile ce le ieşeau în drum cu fâşii din piele de capră, pentru a le feri de sterilitate. Aceste bice ritualice se numeau “februa”, de unde a fost preluat mai târziu numele lunii februarie. Luna februarie reprezenta pentru romani începutul primăverii şi pregătea intrarea în Noul An din luna lui Marte. Era un interval de timp festiv în care casele se curăţau în mod ritualic.

Tot la romani, şi tot în această perioadă, era sărbătorită şi Junon Februata, zeiţa femeilor şi a căsătoriei. “Juno, ca şi geniul femeiesc, ca şi prestătătoare a căsătoriei şi dăruitoare de fructuozitate, s-a numit Februata sau Februlis sau Februalis. În această calitate a fost venerată şi Juno la sărbătoarea Lupercalia” (Atanasie Marian Marienescu ­ “Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi”, 1884). 

Aşadar, în miez de februarie calendarul roman celebra zilele purificării, ale fertilităţii şi ale iubirii, erau zile şovăitoare de primăvară, oscilând între ars amandi şi ars erotica, zile de sărbătoare în care normele erau suspendate iar timpul festiv potenţa acel desfrâu sacru, prezent în toate culturile lumii. “La Lupercalia a fost petrecere desfrânată, bărbaţi şi îndeosebi juni, jumătate îmbrăcaţi cu pieile de animale sacrificate, jumătate goi, şi unşi cu unsori, şi îmbătaţi, mergeau în procesiune, şi aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi pedepsiţi (…) Lupercalia s-a susţinut până în timpii din urmă ai păgânismului roman, sub Papa Gelasiu 491-