Înainte de a fi un mare poet, Emil Brumaru este un mare cititor. Nu citeşte, ca mine (care am această obligaţie profesională), orice fel de carte. Citeşte doar cărţi care îl încântă. Scoate din ele citate (pe care uneori le face cadou prietenilor), le comentează, le parafrazează, le invocă în scrisori.
Dacă nu poate să-şi procure o carte, intră în panică. Cere ajutorul mai multor prieteni simultan şi, dacă întâmplarea face ca toţi să i-o trimită la Iaşi, unde locuieşte de mulţi ani (după ce locuise în tinereţe în „rezervaţia naturală de îngeri Dolhasca”), nu i se pare un exces.
Se desfată cu toate. În caz, însă, că nu obţine niciun exemplar, suferă cumplit. Am fost de faţă odată când frumoasa lui fiică, Andreea Brumaru (ea însăşi o poetă remarcabilă, care însă amână să-şi publice versurile), făcea investigaţii minuţioase într-o librărie, în căutarea unei cărţi pe care şi-o dorea foarte mult tatăl ei. Căutarea ei avea ceva febril, ca şi cum ar fi fost vorba de o urgenţă.
Înainte de a fi un mare cititor, Emil Brumaru este un om care ştie să se joace. Poezia sa, cu totul, este o plăcere de a trăi ritualizată, un joc inventat pe măsură ce poetul îl joacă. Dar şi în viaţa de fiecare zi, Emil Brumaru se joacă. Am numeroase amintiri în legătură cu arta lui de-a se juca. Un singur exemplu.
Odată, mergând la Iaşi, m-am întâlnit cu Emil Brumaru şi m-am plimbat cu el prin oraş. M-am mirat că statuile nu-l salută şi că tramvaiele nu opresc atunci când vrea el să treacă strada. Îmi place atât de mult ca poet, sunt atât de convins că este un clasic în viaţă, încât aş vrea ca tot ce mişcă (şi chiar ce nu mişcă) în ţara asta să-l respecte.
Sârme-hieroglife pentru doamnele Bucureştiului
Ei bine, acest clasic în viaţă ce mi-a propus? Să căutăm pe jos, aşa cum alţii caută bancnote pierdute, bucăţi de sârmă! Mi-a şi explicat de ce: pentru că sunt îndo
