Profesorul Mihail-Radu Solcan este cel care – după căderea comunismului, şi mai ales în ultimii zece-cincisprezece ani –  a avut un rol hotărâtor în facilitarea întâlnirii tinerilor studenţi din Bucureşti cu marile idei, cărţi şi autori ai gândirii liberale, preponderent anglo-saxone, din secolului XX (Ludwig von Mises, Friedrich Hayek, Karl Popper, Robert Nozick, Ronald Coase, Milton Friedman, James Buchanan, Richard Posner ş.a.m.d), căreia i-a consacrat, de altfel, o foarte originală sinteză filozofică în lucrarea Freedom, Minds and Institutions (Editura Universităţii Bucureşti, 2003).

A făcut acest lucru nu numai în sălile de curs ale Facultăţii de Filozofie a Universităţii Bucureşti (unde activitatea sa ştiinţifică şi didactică a acoperit,  desigur, multe alte domenii – de la teoria cogniţiei şi până la teoria limbajului), ci şi în seminarii informale organizate de către grupuri de tineri intelectuali, de formaţii diverse, preocupaţi de filozofia politică şi, în particular, de cunoaşterea şi dezbaterea curentelor multidisciplinare de gândire liberală contemporană.

Nu am fost niciodată în mod formal un student al profesorului Mihail-Radu Solcan, insa l-am cunoscut cu ocazia unor astfel de seminarii informale, la care participa frecvent, cu plăcere şi cu o remarcabilă disponibilitate.  Impunea nu numai prin vârstă, cunoştinţe şi prestigiu, ci şi prin aerul paradoxal de rebel non-conformist şi de înţelep antic; prin amestecul de rezervă formală şi de deschidere reală,  iar acolo unde nu excela prin spontaneitate, compensa prin rigoare.

Lăsa impresia unui om realmente interesat de idei, lângă care simţeai plăcerea liberă a speculaţiei, voioşia jocului intelectual gratuit şi o curiozitate vie. Lecţia fundamentală pe care o transmitea era că nu trebuie însuşită nicio idee fără a fi pusă mai întâi în discutie, cu atât mai puţin o idee sau o teorie ca