Trei preşedinţi, trei caractere, trei amprente în istoria postdecembristă a României. Ion Iliescu, săracul şi cinstitul, groparul dosarelor Revoluţiei, cel la umbra căruia au crescut cei mai mari corupţi. Emil Constantinescu, învinsul, cel care a înmormântat un partid istoric important -PNŢCD.

Traian Băsescu, jucătorul, controversatul, "dezmormântătorul" Justiţiei. De ce am ales acest subiect? Este imposibil să nu vezi ce se întâmplă zilele acestea în România. Condamnarea lui Gigi Becali, judecarea "greilor" fotbalului românesc, condamnarea unui lider sindical important la ani grei de puşcărie, pentru luare de mită. Trei subiecte discutate intens în presă şi televiziune doar zilele astea. Sigur, să nu uităm judecarea cererii de eliberare condiţionată a lui Adrian Năstase, întârziată de încăpăţânarea procurorilor DNA de a înainta recurs. De altfel, în ultimii ani, o mulţime de inşi, oameni de afaceri putred de bogaţi, politicieni, magistraţi, poliţişti, consideraţi intangibili prin forţa banului şi a relaţiilor au făcut cunoştinţă cu procurorii, unii chiar cu arestul, iar alţii au primit condamnări cu executare pentru fapte de corupţie sau infracţiuni economice. Blasfemie! au urlat în cor mai ales politicienii. Procurorii DIICOT, DNA sau de la Parchetul General şi-au văzut de treabă în continuare. Cum a fost posibil? Preşedintele Traian Băsescu le-a asigurat spatele atât prin declaraţiile publice, cât şi prin susţinerea unor miniştri ai Justiţiei şi şefi ai parchetelor, profesionişti şi neşantajabili. Cu asemenea spate, în vreme ce PDL se afla la guvernare şi nu sufla în faţa lui Băsescu, procurorii au căpătat curaj şi încet, încet au devenit ceea ce România postdecembristă n-a avut: avocaţii acuzării. Exact cum avocaţii apărării joacă dur cu orice mijloace legale ca să-şi scape clienţii, tot aşa procurorii au învăţat să se bată pentru fiecare "centime