Singurele locuinţe sociale pe care persoanele nevoiaşe le pot primit de la Primăria Timişoara seamănă mai degrabă cu nişte grajduri, decât cu o casă în care un om poate să trăiască normal. Una este destinată persoanelor cu dizabilităţi, iar cealaltă i-a fost oferită Elisabetei, care a trăit toată viaţa prin centre de plasament sau prin adăposturile diferitelor fundaţii. „Aici pot trăi cel mult şobolanii”, ne spune cu ochii înlăcrimiţi femeia de 35 de ani care, în urmă cu zeci ani, a solicitat municipalităţii o astfel de locuinţă. Elisabeta pare mai degrabă un copil, dar are un trecut înduioşător. S-a născut în Mediaş, mama ei a crescut-o doar o lună şi apoi a lăsat-o la un leagăn pentru copii. „Am stat până la vârsta de 23 de ani prin orfelinate, în 2003 am venit la Timişoara şi o fundaţie americană m-a angajat ca femeie de serviciu şi mi-a oferit un adăpost. Nu am copii şi nici nu sunt măritată”, ne spune Elisabeta. În urmă cu cinci ani, i-a cunoscut pe reprezentanţii Asociaţiei „Ceva de Spus”, din Timişoara, care îi plătesc chiria lunar pentru un apartament cu o cameră, în acest moment, tânăra este copreşedinte al asociaţiei.

S-a bucurat enorm la sfârşitul lunii ianuarie când a aflat că, deşi mai erau încă 200 de persoane pe lista de aşteptare, are şi ea propria casă, oferită de municipalitate, şi nu va mai trebui să depindă de nimeni. S-a trezit din visul frumos în momentul în care şi-a vizitat locuinţa de pe str. P. Ispirescu, nr. 1. A primit o cameră în care nici măcar nu are pe unde să intre, îi lipseşte un perete, iar despre canalizare sau încălzire nu poate fi vorba. „Mi-ar trebui o viaţă întreagă să renovez camera asta ca să pot trăi şi eu ca un om normal, nu o să am niciodată atâţia bani. Şi cei de pe stradă trăiesc mai bine, nici măcar un animal nu poate să trăiască într-un astfel de loc. Am refuzat locuinţa”, spune femeia supărată.

Ce