Dintotdeauna mi-am dorit să organizez petreceri, să reuşesc să adun oameni, cît de des. Să fie cu toţii – dacă nu „o mare familie“ – măcar o permanentă ceată veselă, aproximativ mereu aceeaşi.
În acest scop, după ce m-am mutat de acasă şi eram încă în facultate, m-am gîndit chiar să fac un fel de pact cu anumite prietene, ca să fiu sigură că ne vedem cel puţin la două săptămîni. Pactele prevedeau cît de des ne vedem şi ce să facem în zilele în care ne întîlnim. Dar şi o serie de obligaţii morale – de genul să nu bîrfim – asociate cu unele intelectuale: să vorbim despre cărţi (e adevărat că, pe vremea aceea, eram în general în perioada pactelor, credeam că totul se statuează, dovadă că şi viitorului soţ i-am scris cîteva cearşafuri privind împărţirea/împărtăşirea treburilor casnice).
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Petrecerile nu se puteau desfăşura prin adunarea unor oameni, pur şi simplu. Încercasem aşa şi mi se păruse că nu prea ieşiseră. Aşa că am început să concep desfăşurătoare (azi sînt nenumărate firme organizatoare de petreceri). Întîi m-am gîndit să introduc jocuri. Din seria celor pe care le practicasem cînd eram mai mică, în special la Casa de Creaţie de la Cumpătu, unde se adunau mulţi copii şi adolescenţi care trebuiau să-şi umple cu ceva vacanţa de două săptămîni.
Printre jocuri se afla unul, destul de cunoscut, care decurgea în felul următor: se lua o foaie şi fiecare scria cîte un cuvînt, o parte diferită de propoziţie. Şi ieşea o propoziţie, evident absurdă, dar de multe ori foarte simpatică. Practici dadaiste, veţi spune.
Da, şi mai exista una: în loc să scriem doar cîte un cuvînt, scriam cîte o propoziţie fiecare, încercînd să iasă, tot pe neve şi din îndoituri de foaie, cîte o poveste. Hazardul şi – de ce nu – Divinitatea, făceau ca, de multe
