Am asistat, cu ocazia dezbaterilor generate de Legea bugetului, finalizate abia ieri, cu ocazia confirmării constituţionalităţii acestui act de către Curtea Constituţională, la exprimarea punctului de vedere al celor care doresc ca statul să nu mai finanţeze deloc activitatea cultelor, urmat de o poziţie contrară din partea unor asociaţii apropiate cultelor, în special Bisericii Ortodoxe.

Nu are rost, în ecuaţia argumentaţiei de faţă, să fie încă o dată descrise aceste demersuri şi asociaţiile în numele cărora au fost făcute. Acestea au făcut obiectul mai multor prezentări în mass-media.

Tema finanţării de la stat a activităţii cultelor religioase este o temă prin excelenţă doctrinară. Am fi tentaţi să credem, la prima vedere, că stânga vrea mai multă intervenţie a statului şi deci sprijină o astfel de finanţare, în timp ce dreapta este înclinată mai degrabă pentru subvenţionarea cultelor de către credincioşi şi nu de către stat.

În realitate, poziţionarea doctrinară este exact inversă : dreapta conservatoare şi creştin - democrată vede apărarea principiului finanţării de către stat a cultelor drept un bastion împotriva secularizării, argumentând că Biserica nu poate face faţă provocărilor lumii moderne, în condiţiile deposedării de resursele sale mai mult sau mai puţin simbolice. Stânga vede în secularizare o lege de fier a societăţilor moderne, iar renunţarea la finanţarea de către stat drept un triumf al gândirii laice : dacă nu vrei să contribui la finanţarea activităţilor religioase, eşti liber să nu o faci.

De fiecare dată când se dezbate Legea bugetului, cel puţin din 2008 încoace, când schimbarea legii electorale a făcut ca parlamentarii să fie mai bine conectaţi cu nevoile colegiilor în care au fost aleşi (putem blama actualul sistem electoral pentru multe păcate, însă afirmaţia anterioară rămâne valabilă, prin raportare la sis