În care pătrundem în universul misterios al cerşetoriei. Eu: De la ce să fi pornit? De la un caz concret: fie auzit, fie văzut, fie citit, fie urmărit la PRO TV – nu-mi mai amintesc. Dar a fost un caz real concret.
Tu: Dă-i drumul că se consumă timpul! Se consumă timpul şi timpul este...
Eu: Timpul este... eu ştiu ce este, numai că timpul este, dar acela nu este! Ascultă, deci, un dialog: „Şi cum, domnule, îţi iese ceva, dacă stai aşa, la colţ de stradă, cu şapca pusă cu gura în sus, jos la picioare şi aşteptând?” – El: „Să ştii că-mi iese!” – Eu: „Şi ce-ţi iese?” – El: „Dacă stau să judec bine, lunar mă aleg cu patru sute, patru sute cincizeci de lei.” – Eu: „Ooo, dar eşti formidabil, domnule!” – El: „Ce să-i faci? Pensia mică, facturile mari, e musai să le achit! Altfel mă zboară din apartament!” – Eu: „Tocmai asta-i şi situaţia mea: pensia mică, facturile mari, de nu azi-mâine mă zboară din apartament.” – El: „Ce vorbeşti, domnule? Vino în branşa noastră!” – Eu: „Chiar că ! Asta mi-o mai rămas s-o fac... Dar n-aş vrea să cobor atât de jos.” – El: „Cum, adică, atât de jos? Să urci, să urci, nu să cobori!” – Eu: „Dar cum: a cerşi nu este o umilire? O umilinţă?” – El: „Ba din contra – este o mare onoare! Este o demnitate cum nu s-a mai pomenit.” – Eu: „Vorbeşti serios?” – El: „Sigur! A fura este o ruşine! Este o umilinţă. Este un fapt antiuman. A cerşi este un lucru sfânt. Este ca şi cum ai aminti omului că există Dumnezeu pe lume, că există sărăcie, că există milă, că trebuie să dai dovadă de milă. Este un act de educaţie, este un act de perfecţionare a sufletului, a spiritului, a vieţii individului... Că doar preoţii... preoţii şi ei... nu cer şi ei ofrandă, nu aşteaptă şi ei... şi totul fac aceasta în numele Domnului? Pentru a-l deştepta pe om din amorţire, din mizeria în care se zbate zi de zi, din egoismul lui. Aşa şi noi, cerşetorii, noi desfăşurăm
