Pe 14 februarie, şi pe acest 14 februarie, ar fi fost ziua lui Grigore Vieru. Am vrut să spun “ziua poetului”, dar mi-am dat seama că, pe lângă extraordinarele sale versuri,  mai există o moştenire de care trebuie să ţinem cont: impresionanta colecţie de amintiri cu omul Vieru, pe care eu am norocul să le păstrez într-un colţ de memorie şi-ntr-un colţ de inimă, ca pe o mare şansă pe care mi-a acordat-o destinul. Un om de-o modestie copleşitoare, care nu căuta niciodată să iasă în evidenţă mai mult decât i se părea de cuviinţă. Un om care a ştiut să trăiască frumos, curat, la fel cum a şi scris, mai ales despre mamă şi despre ţară, despre ţara noastră întreagă, o Românie completă care nu a ştiut, parcă, să-l aprecieze la adevărata valoare, care nu a reuşit, cel puţin nu la timp, să-i întoarcă toată dragostea şi toată grija.

L-am cunoscut pe Grigore Vieru, îi ştiu pe dinafară paşii, îmi amintesc foarte clar cum pleca de la noi din curte şi cum se întorcea, ca acasă, de fiecare dată când ajungea în Bucureşti, cum mă saluta părinteşte şi cum mă privea cu o tandreţe infinită, cum se bucura de cafeaua pe care i-o oferea mama, cum îi povestea tatălui meu ce mai e pe la Chişinău, ce mai fac prietenii comuni, cât de grea mai e lupta cu cei care nu vor decât dezbinare, îmi aduc aminte, cu lacrimi în ochi, de vocea sa recitând cu un uşor tremur, cu o uşoară sfială poeme pe care nu avem voie să le uităm, îmi vin în minte gesturile sale firave, cu care-şi însoţea nobil glasul. Parcă îl văd stând pe scena Cenalcului Totuşi Iubirea, în acel ultim mare turneu din 2008 din judeţul Hunedoara, în care a ţinut neapărat să fie alături de Adrian Păunescu, de fratele său de dincoace de Prut, pentru câteva zile care, pentru noi, simpli martori la scrierea unei părţi de istorie, au fost mai valoroase decât câteva eternităţi. Ştiu că i-a plăcut mult la Geoagiu, acolo unde a şi înno