Indiferent ce spun nostalgicii, sistemul de învățământ superior moștenit de la regimul ceaușist a fost unul firav și schilod. În 1989 aveam doar 700 de studenți la suta de mii de locuitori, mult sub media altor țări. În același an, bulgarii aveau un raport de două ori mai mare, iar Statele Unite aveau aproape 5300 de studenți la suta de mii de locuitori. Mai mult, în acord cu politica economică de atunci, centrată pe investiții în coloși industriali, două treimi dintre studenții noștri erau înscriși la specializări tehnice. Pe de altă parte, comuniștii eliminaseră sau nenorociseră domenii întregi de studiu (cum ar fi, de pildă, psihologia sau științele educației) și nenumărați profesori de valoare.

Următorii ani au reprezentat o perioadă de creștere și diversificare: de la 165.000 de studenți în 1989 am ajuns la un maxim de aproape un milion în 2008. În mod similar, numărul cadrelor didactice universitare s-a triplat, ponderea studenților de la universitățile private a accelerat de la 0 către 50% iar domeniile tehnice au pierdut poziția dominantă în favoarea domeniilor sociale. Să fie foarte clar: creșterea și diversificarea erau și sunt necesare. Chiar și în prezent stăm foarte prost la mulți indicatori cheie. De exemplu, doar unul din zece români cu vârsta peste 25 de ani a absolvit o universitate în timp ce în Maria Britanie, Norvegia sau Finlanda proporția este de aproape 4 ori mai mare. De asemenea, comparativ cu țările avansate, unde forța de muncă include foarte mulți indivizi care au absolvit o universitate (61% în SUA, 36% în Norvegia, 31% în Franța etc.) noi avem un procentaj minuscul (15,7%). O forță de muncă înalt calificată aduce avantaje imense: o economie în care cei mai mulți dau cu sapa sau cu târnăcopul nu se poate compara cu o economie în care cei mai mulți sunt implicați în activități cu plusvaloare ridicată. Este evident că, în continua