Probabil că unii dintre dumneavoastră şi-l mai amintesc pe bonomul decan filolog Hank, despre care povesteam aici în urmă cu aproximativ un an. El devenise celebru prin neputinţa structurală de a spune nu imensei armate de nevoiaşi din sistemul universitar, proveniţi, cu precădere, din rîndurile personalului administrativ. Ca atare, lumea ajunsese să-l tapeze, fără jenă, de bani pe acest St. Patrick al postmodernităţii academice româneşti. Vremea a trecut însă, şi Hank a fost izbăvit de teroarea năpăstuiţilor sorţii, printr-o abruptă (a se citi funeriană!) pensionare. Întîmplarea făcu, destul de bizar, ca Hank să fie înlocuit la cîrma Facultăţii de Litere de un mai tînăr prieten al său, posesor, şi el, al unei porecle, – cum să-i zic – exotice: Larry. Nickname-ul în cauză se lipise de personalitatea noului administrator chiar în intervalul de cînd îi debutase mandatul, motivul fiind o compulsie insolită, activată în însuşi exerciţiul decanal: individul avea impulsul de a rezolva absolut toate problemele care-i ieşeau (cu duiumul, se înţelege!) în cale. În unsprezece luni de decănie, se transformase într-un fel de om-orchestră. Era în continuă agitaţie, părea o mangustă în stare de strajă, cu privirea aţintită în zare şi cu nările dilatate enorm, adulmecînd noi şi noi situaţii de criză. Un coleg mai ghiduş se gîndi imediat că, într-o asemenea postură, tînărul lider devenea, mai degrabă decît decanul Facultăţii de Litere, motanul Facultăţii de Litere, o felină gata oricînd să ţîşnească prosteşte la „vînarea“ oricărei frunzuliţe mişcate de vînt. Cum englezii brevetaseră deja o funcţie motănească la cel mai înalt nivel (în guvernul britanic!), i.e. poziţia de Chief Mouser, a fost o chestiune de timp pînă cînd literaţii jucăuşi au descoperit nume celebre din respectiva breaslă: Humphrey (destoinicul motan al epocii Thatcher) şi Larry (mîţa angajată sub regimul Camero