E nevoie de ei sau nu? Iar dacă da, câtă, pentru cine şi cât costă (şi pe cine) această nevoie. Am publicat ieri un interviu al Agerpres cu prof. univ. dr. Mihai Aniţei, preşedintele Colegiului Psihologilor (CoPsi) din România, pentru a se vedea cam care ar fi perspectiva „de sus”, de la vârful breslei, despre situaţie. Cu precizarea pe care o adăugăm acum că breasla se află în faţa alegerilor generale, context care conferă (dincolo de altele...) un aspect special intereselor punctuale, propunerilor, chiar visărilor. De pildă, e frumos a zice că spitalele ar avea nevoie de psihologi clinicieni (dar care, de fapt, sunt păsări rare pe scheme) sau că ar fi benefic pentru populaţie ca anumite servicii psihologice să fie decontate de CNAS (dar, de fapt, psihologia clinică e percepută mai curând ca un act social decât ca unul conex celui medical).

Vor mai fi fiind, poate, negocieri în aceste sensuri, dar decisive nu sunt nici percepţiile specialiştilor despre chestiune, nici măcar cele publice, ci bugetele! Situaţie în care, din cei aprox. 13000 de psihologi atestaţi câţi are ţara (însă din care ar avea realmente de lucru vreo jumătate), pare-se că deocamdată este nevoie cu precădere de cei care eliberează acte (pentru pensii şi ajutoare, pentru conducători auto şi vânători, eventual pentru unele angajări sau evaluări solicitate pentru menţinerea pe posturi). Cum este nevoie şi de cei puţini, din servicii publice mai curând administrative, plătiţi de regulă cu lefuri jenante, mult diferite între ele, în funcţie de ministerul ori administraţia de care atârnă. Pe ceilalţi – la care oricine s-ar putea duce fie că s-a trezit cu faţa la pernă, fie că suferă realmente de o depresie severă – îi găsim mai bine în filmele americane sau franţuzeşti. Fiindcă cei de la noi, puţinii care se îndârjesc să creadă că-şi pot susţine (şi astfel) cabinetele, au, cu toată bunăvoinţa