ACCENT
Un văr de-al meu, de la tară, mai crud decît mine si mai timid, venit în oras cu ai lui, a trebuit să doarmă peste noapte la mătusa lui si a mea. După primele contacte cu viata de oras, total noi pentru el, s-a culcat, a trebuit să se culce. În camera în care urma să doarmă, becul rămăsese aprins. După un timp de asteptare si văzînd că lumina rămîne tot aprinsă, s-a ridicat din pat si s-a dus în bucătărie, unde trebăluia mătusa noastră. „Tanti, zise el. Pot stinge eu lumina? Că a rămas aprinsă“. Mătusa, normal, i-a zis s-o stingă. După un timp, a intrat în cameră si ce credeti că a văzut? Nepotul ei, tărănusul, era urcat pe un scaun si sufla de zor si din toate puterile, în bec. Sufla, sufla, dar ăla nici se stingea. Un rîs nebun a cuprins toată casa. A rămas de pomină. Dar nici acum nu se rusinează deloc. Cum nu se rusinează că, într-o altă zi, venit din nou în oras cu ai lui, a văzut pe stradă un om care împingea ceva ce era aidoma căruciorului din care vindea înghetată duminica, în satul lui, un evreu bătrîn. „Aha, înghetată!“, s-a bucurat el. Mai ales că afară era o căldură înăbusitoare. Asa că s-a dus glont, cu banii în mînă la căruciorul acela, cerînd precipitat, o înghetată. Omul cu sort se uită la el si se cruceste. „Măi, tăran mic, ăsta nu-i pentru înghetată, e tomberon de gunoi.“ Ce a fost mai departe? Vărul meu de la tară, fostul copilandru, a urmat, între timp, un liceu, o facultate si, dacă mi s-a spus corect, are si un masterat. Acum e inginer silvic, foarte respectat. A ajuns si director. Dar să stiti că nu se sfiieste deloc să povestească aceste întîmplări nostime. Dimpotrivă, le spune si ne amuzăm cu totii. Oameni scoliti, inteligenti, adevărati performeri în bransa lor, proveniti de la tară, au fost si sînt mereu în cam toate domeniile. Si e firesc să fie asa. Satul si orasul nu sînt delimitate ferm, ca niste realităti incompatibil
