Cînd a venit vremea să cadă una dintre ele, nu a căzut singură. Privind în urmă, ne e clar că nici nu avea cum să se întîmple altfel. Presa din România a ajuns la cel mai jos nivel profesional şi etic de cînd s-a eliberat, în decembrie 1989. Odată cu ea, şi politica a ajuns tot acolo. În mintea mea, totul se leagă. Povestea în sine şi cel care spune povestea sînt, în adînc, una. Relaţia dintre politică şi presă este atît de profundă şi de întortocheată, încît nu ştii bine cine mărturiseşte despre cine. Aparent, prea povesteşte politica. Doar că, de multe ori, politica se povesteşte pe sine, cum vrea ea, folosind presa ca pe o marionetă care dă din gură şi rosteşte vorbele păpuşarului. Care e tot politica. Ceea ce e clar în toată această relaţie întortocheată şi disfuncţională, atît pentru adevăr (valoarea supremă a presei), cît şi pentru libertate (valoarea supremă a politicii), este că presa şi politica există una pentru cealaltă. La finalul acestui text, cred, vom putea spune chiar că se merită una pe cealaltă.
DE ACELASI AUTOR O constituţie fără iluzii Cum ar fi trebuit apărat dl Ouatu de geopolitică Se clatină civilizaţia contractului! Dor de Macedonski Se spune că presa e cîinele de pază al democraţiei. Vorba asta cred că a fost inventată de un om paşnic şi casnic. De ar fi inventat-o un vînător, ar fi fost că presa este cîinele de vînătoare al democraţiei. Oricum, în România de azi, nimeni nu mai crede sincer că aşa e. Se spune, de asemenea, că presa stă cu ochii pe politicieni – îi vînează, cu alte cuvinte. Da, asta aşa e. Se mai spune şi că politicienii devin, uneori, vînătorii care vînează. Cumpără presa cu totul şi o împuşcă de aproape, în inimă direct, cu un glonţ de aur. Şi asta ştie toată lumea. Disputele sau polemicile din presă nu mai sînt ale presei de mulţi ani – sînt ale patronilor sau ale finanţatorilor. Vînătorul a sucombat cînd vînatu
