La un film istoric, despre istorie, ne-am prezentat doi redactori. Și cum n-am ajuns la un numitor comun, pentru că unul era prea interesat de adevărul istoric, iar celălalt de glume pe seama peliculei, am zis să vă împărtășim două opinii. 2 în 1 precum cafeaua. Dar nu aia la mall, că-i scumpă rău.

Pe partea politică

Politica e o curvă. Chiar și în momentele ei cele mai nobile rămâne o prostituată, chiar dacă e genul ăla de femeie cu ochii umezi, suflet mare și care ar merita lăsată de lege să-și facă meseria în pace. De exemplu, Abraham Lincoln a scăpat America de blestemul sclavagismului, dar a făcut-o cam cum ne imaginăm că lucrează chiar și cei mai bravi politicieni din ziua de azi: corupție, minciuni și încălcări de constituție. De-a lungul producției lui Spielberg, Lincoln împarte funcții în stânga și în dreapta pentru voturi, trimite baliverne avocățești către parlament doar ca să-și inducă adversarii în eroare – nu dă șpagă totuși, deși i se recomandă, în vreo câteva rânduri, de către niște Cătălin Voicu bine intenționați din cabinetul său. Diferența fundamentală față de mocirla mioritică e că toate acțiunile astea sunt, culmea, făcute spre binele societății. Lincoln nu își dorește o vilă de zece etaje cu două trăsuri ultimul răcnet (cu neoane și vinil) parcate în față, ca ponții și băseștii de la noi.

Toată tărășenia asta e adusă la viață cu măiestrie de Steven Spielberg și echipa lui, costumele, dialogurile, muzica și jocul actoricesc fiind, pur și simplu, de pe altă planetă. Nu am mai văzut un actor să se contopească cu un personaj cum a făcut-o Daniel Day Lewis cu Lincoln. De fapt, Lewis a și spus-o într-un interviu: n-a iubit un om pe care nu l-a cunoscut cum l-a iubit pe președintele american. Și se vede. Omul își face rolul așa de bine încât reacția lui Dan Voiculescu, dacă ar vedea „Lincoln”, ar fi să-l amenințe pe infamul bărbos c