Dacã ne gândim la justiţiabilii din România am fi tentaţi să credem că Biserica, fiind o instituţie divino-umanã, care nu îşi caută dreptatea în lumea aceasta, ci în cea viitoare, este ferită de neajunsul de a se prezenta în faţa instanţelor de judecată, şi cu atât mai mult de a-şi chema proprii credincioşi pe care îi păstoreşte duhovniceşte să răspundă din punct de vedere civil, comercial sau penal.

Conform manualului de Morală Creştină a semnat de Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean (Cluj Napoca, 2002), găsim următoarea definiţie cu privire la rolul şi menirea Bisericii pentru creştin: “Biserica este un aşezământ sfânt, întemeiat de Mântuitorul în scopul desăvârşirii morale a credincioşilor, pentru ca aceştia să-şi poată dobândi mântuirea.

Biserica, în afară de scopul pe care îl urmăreşte, anume sfinţirea şi mântuirea credincioşilor, mai urmăreşte şi un scop moral: îmbunătăţirea şi desăvârşirea morală a credincioşilor prin învăţăturile şi exemplele pe care le propovăduieşte şi prin legile pe care le dă.” (p. 311)

Biserica crede în pronia divină şi are un alt scop decât celelalte instituţii care se ghideazã după legile omeneşti, având obligaţia de oferi bune exemple de urmat. Scopul Bisericii nu constă în acumularea de proprietăţi, în demararea de construcţii, în activitãţi comerciale sau în gestionarea fondurilor forestiere.

Cu toate acestea, dacă aruncăm o privire pe rolul instanţelor de judecată, putem să constatăm cu surprindere că instituţia Bisericii este implicată în numeroase procese. De exemplu, Arhiepiscopia Sibiului, în calitate de reclamantă, a iniţiat mai multe procese de evacuare la Judecătoria Sibiu, împotriva unor credincioşi, un exemplu fiind dosarul 10924/306/2012 împotriva pârâtului M.G.I. care a fost citat “cu menţiunea să se prezinte personal la interogatoriu”.

Într-un alt dosar comercial, instanţa “