Cine e preocupat în oarece măsură de spaţiul nostru public nu se poate să nu fi observat revenirea în prim-plan a vechii discuţii din anii 2003 – 2004 despre viitorul european al ţării noastre, odată admisă în UE, în familia popoarelor occidentale civilizate şi emancipate.
Dacă în negocierile de aderare am acceptat o mulţime de intercondiţionări specifice accederii în această uniune de state, ei bine, astăzi lucrurile s-au schimbat: noua putere politică de la Bucureşti, USL, doreşte un alt statut, unul în care să primeze tratamentele pe picior de egalitate pentru toţi membrii, iar vectorii noilor realităţi sunt demnitate, încredere reciprocă şi corectitudine în gestionarea politicilor comunitare.
Nemulţumiri şi urmări
Nemulţumirile părţii româneşti au ieşit la iveală în perioada suspendării preşedintelui Băsescu, în iulie 2012, şi mai cu seamă după ce liderii europeni şi-au manifestat partizanatul făţiş în favoarea anulării prin cvorum a votului tranşant pentru demitere. Cele 11 puncte ale scrisorii preşedintelui Manuel Barroso către Guvernul României au fost interpretate ca amestec în treburile interne ale ţării de către o bună parte a politicienilor şi a presei, iar slăbiciunile Executivului Ponta şi lipsa de curaj a preşedintelui interimar Crin Antonescu consumă şi azi destulă cerneală.
Ultimul raport al CE, al XII-lea, din 30 ianuarie 2013, al Mecanismului de Cooperare şi Verificare a Justiţiei din România, a dat naştere, ca niciodată, unei adevărate intifada: se socoteşte îndeobşte că mecanismul respectiv e mai mult de verificare şi control decât de cooperare, că înalţii comisari intervin iarăşi în favoarea preşedintelui Băsescu, că „alegaţiile” raportului sunt părtinitoare: nu doar mediile favorabile USL au desfăşurat campanii de presă împotriva unor judecători şi membri ai CCR, CSM, ICCJ, ci şi cele antiguvernamentale.
