Spectacolul românesc al hoţiei de top este unic în Europa centrală, de est, de vest, de oriunde.

Nicăieri hoţii de top nu sunt mai mari şi mai tari ca la noi, niciunde nu au la îndemână atâtea mijloace pentru atingerea impunităţii: visul ce visează oricare hoţ de top, din vremea lotrilor şi haiducilor până la Adrian Năstase – harambaşa cel mai de soi. Dacă mă întrebaţi cumva ce este vorba de pe urmă, o dezvălui degrabă, întrucât încărcătura ei semantică este pilduitoare. După cum lesne se poate deduce din muzicalitatea otomană a cuvântului, harambaşa era mai marele cetei de lotri din Banatul istoric, intrat în componenţa civilizaţiei austriece după un veac şi jumătate de ocupaţie efectivă sultanală.

Aşadar, în secolul al XVIII-lea, Banatul şi bănăţenii au devenit parte a unui proces de reformă, de politici administrative tereziene, mai apoi jozefine, de profunzime. Răspunsul valah la asaltul acesta civilizaţional a rămas în istoriografie cu denumirea de ”fenomenul lotriei din Banat”. Istoricii propagandişti ceauşişti au denumit această hoţie – pe scară largă şi în cete organizate sub coordonarea harambaşilor – ca pe un soi de răzmeriţă împotriva unei stăpâniri asupritoare pentru care au găsit şi o expresie metaforică specifică: ”trecerea de la jugul de lemn la cel de fier”.

Ce era jugul de fier nu e greu de identificat: reforma statului şi administraţiei, recensământ, impozite pentru toţi la fel, obligaţii militare identice, muncă plătită şi ieşirea din atemporalitate, ceasuri pe turnurile bisericilor nemţeşti în satele de colonişti, şcoală şi şcolarizare, servicii notariale, cadastrale şi medicale, într-un cuvânt control al haosului turcesc.

Aşadar trecerile de la înapoiere la progres, de la stagnare orientală la efort civilizaţional sunt însoţite la noi de o stranie replică prin hoţie. De ce aşa? Mister etnic! Confruntaţi cu exigenţele reformei