- Cultural - nr. 31 / 14 Februarie, 2013 In prima scrisoare catre Tesaloniceni (4, 13-17), care incepe prin cuvintele: "despre cei care au adormit nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care nu au nadejde”, Sfantul Pavel raspunde la o intrebare fireasca, poetic exprimata de ganditorul crestin Nichifor Crainic: "Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Fericitul Apostol ne spune ca pe cei adormiti ii gasim in Biserica lui Hristos. Sufletul lor vesnic nu a disparut in nefiinta sau in neant, ci a trecut pragul spre o alta lume, o lume care nu are sfarsit, intr-un loc "fara durere sau intristare”. Nu putem iubi pe cineva si sa nu ne gandim la vesnicie. Tristetea pe care o traim in fata mortii unui apropiat este data de constatarea ca in viata nu am reusit sa-i oferim intreaga noastra iubire. Iar in Hristos Domnul iubirea noastra fata de cel adormit se intalneste cu iubirea lui Dumnezeu fata de lume. Iubirea curata si dezinteresata fata de cineva se vede in slujba de pomenire, atunci cand il purtam in suflet pe cel care nu mai este alaturi de noi. Amintirea de cei adormiti este testul iubirii crestine. Se implinesc anul acesta patru ani de la plecarea in eternitate a Poetului Grigore Vieru. Moartea brutala a lui, inconjurata de un mare mister, in 18 ianuarie 2009, chiar in luna nasterii lui Eminescu, imi aduce in minte versurile care s-au dovedit, de fapt, o premonitie pentru destinul lui: "Stiu: candva la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale.” S-a sfarsit in mod tragic, parca Dumnezeu a vrut sa se implineasca cu el acest sfarsit, asa cum tragica a fost toata istoria noastra. Patru ani s-au implinit, si durerea parca nu mai e atat de taioasa, de pulsatila. E tot acolo, dar s-a anesteziat un pic, s-a lasat patrunsa de numarul noptilor albe si de nostalgia amintirilor rulate prea des pe acelasi ec