În limba engleză există expresia idiomatică "kick the can down the road", care se referă la amânarea unei decizii, cu speranţa că problema se va rezolva de la sine sau altcineva va fi nevoit să ia decizia mai târziu.
Orice amânare vine, însă, cu problemele ei. Realitatea economică poate să devină nerăbdătoare şi să expună goliciunea planurilor de salvare promovate de băncile centrale şi de guverne.
Iar atunci intervine Mario Draghi, mare conducător al băncilor centrale din Europa, care opreşte microfoanele. Pălmaşii nu trebuiau să afle cuvintele rostite de preşedintele BCE în faţa aleşilor spanioli. Autorităţile de la Madrid au oprit reţelele wi-fi şi telefonia mobilă, după cum scrie cotidianul El Diario.
În faţa acestei transparenţe opace a liderilor europeni, "cetăţenii" Europei trebuie să fie foarte mulţumiţi că autorităţile au grijă să le umple troaca cu furaje ecologice modificate genetic şi să le asigure un viitor lipsit de griji.
Nu mai contează că viitorul lipsit de griji presupune jupuirea la sânge a supuşilor. Prezentul european, rezultat al unor secole de iluminism irosite, ne învaţă să acceptăm o nouă definiţie a responsabilităţii: iresponsabilitatea.
Ca orice altă idee "revoluţionară", iresponsabilitatea politicii monetare şi fiscale este susţinută de propagandişti şi ideologi celebri.
Paul Krugman, laureatul Nobel pentru economie din 2008, este unul dintre aceştia. Într-un articol recent din New York Times (n.a. "Kick That Can", 7 februarie 2013), Krugman arată că "deşi vom avea nevoie la un moment dat de o combinaţie între creşterea veniturilor şi reducerea cheltuielilor pentru a stopa creşterea datoriei publice a Statelor Unite, acum nu este momentul pentru acţiune".
În opinia sa, "dată fiind starea în care ne aflăm, ar fi iresponsabil şi dis-tructiv să nu amânăm această decizie". Laureatul Nobel justifică amâ
