- Editorial - nr. 31 / 14 Februarie, 2013 Povestea s-a intamplat in anul 44 i.e.n. Caezar, imparatul romanilor, a fost asasinat in plin senat. Printre cei care s-au grabit sa-i strapunga pieptul cu pumnalul a fost si unul dintre fiii lui de suflet, Brutus. Vazandu-i ura cu care s-a aruncat asupra sa, si-a acoperit fata si a exclamat: "Si tu, fiul meu, Brutus?” Un filozof, mai deunazi, probabil si el in urma unei experiente nedorite, a cugetat in felul urmator: "Pe oameni, sau ii iubesti sau ii cunosti.” Venind la noi acasa, la ceea ce ni se intampla in zilele acestea, referindu-ne concret la atitudinea conlocuitorilor nostri maghiari, prin intentiile si vocea liderilor lor, putem spune ca, simtindu-i apropiati, adica de-ai nostri, si nutrind fata de ei sentimente dintre cele mai bune, respectandu-i si iubindu-i chiar, ca pe proprii nostri frati, am omis sa-i cunoastem indeajuns. Sau poate i-am cunoscut, dar le-am iertat greselile lor, "cele de voie si cele fara de voie”. Constatam insa, din pacate, ca noi, romanii, nu beneficiem de reciprocitate, ca ganduri ascunse si negre, impachetate multa vreme in ambalaje inselatoare, ies acum la iveala, ca o ura ancestrala, intiparita adanc in sufletul lor, si cu adresa clara, ii impiedica sa fie altfel. In fata rabufnirilor care au inceput sa dea pe dinafara, suntem obligati sa constatam marea noastra eroare ca in urma atator semnale pline de evidenta, de-a lungul vremii, am ignorat sau am refuzat sa-i cunoastem pentru a-i aprecia la justa lor valoare si a ne pozitiona corect fata de atitudinea lor. Referindu-ne doar la raporturile dupa evenimentele din decembrie 1989, din motivele pe care le-am invocat anterior, am trecut usor peste excesele nepermise a se intampla unei lumi civilizate si am cautat sa satisfacem doleante dupa doleante, crezand cu sinceritate intr-o oarecare legitimitate a acestora, pana in momentul in care n