„Despre sex, numai de bine!” – nu este nimic exagerat sau fals în această sintagmă: sexul este nu numai modalitatea prin care ne reproducem sau prin care ajungem la adevăruri spirituale esenţiale, ci şi conexiunea dintre doi oameni ce aduce sănătate fizică şi mentală.

Cu toate acestea, cum în orice bine există un strop de rău şi viceversa, sexualitatea poate deveni bolnăvicioasă atunci când depăşeşte limitele afecţiunii, pentru a atinge un fals absolut.

Iar oamenii au avut, de-a lungul istoriei, această tendinţă de a depăşi plictiseala sau banalitatea prin experimente care, mai degrabă, îţi lasă un gust amar despre sex decât să te incite. E greu să-ţi mai doreşti sex pasional când îl citeşti pe Bruckner povestind despre cum personajele sale îşi mănâncă excrementele din dorinţa de a se dărui unul altuia, cu totul.

Imaginile care ţi se conturează în minte în timp ce parcurgi pagini întregi despre excitaţia şi voluptatea descoperită în a urina peste celălalt (în gura lui) sunt, de-a dreptul, şocante. Ai nevoie de o fiere puternică pentru a face faţă unora dintre cele mai repulsive acte erotice.

Iar astfel de lucruri se întâmplă în realitatea cuplului modern, dar după cum veţi observa ceva mai târziu, şi ca parte a erotismului secolului al II-lea, descris de Apuleius în „Măgarul de aur”.

Revenind la lumea lui Pascal Bruckner, rămânem şocaţi în faţa cuplului Franz – Rebecca, parcurgând etapele „iubire intensă – iubire bolnavă – monotonie – plictiseală– răutate gratuită – indiferenţă”.

În etapa „iubire bolnavă”, cuplul lui Bruckner depăşeşte limitele normalului acceptat de mintea omenească: de la sado-masochism, până la urofilie şi chiar scatofilie, totul este descris în detaliu în carte, ca o metaforă a „iubirii supreme”, cu o normalitate care nu te surprinde, dar te dezgustă sigur.

Cei doi fac de toate şi când nu mai au nimi