În ultimii ani, Hollywood-ul a dezvoltat o pasiune serioasă pentru remake-urile mature ale unor povești ușurele. Li se întăresc sfîrcurile producătorilor dacă aud că Scufița Roșie suferă de Sindromul Stockholm și că Frumoasa Adormită e, de fapt, o narcoleptică. Sigur, cînd e făcut bine, curentul ăsta gritty, cum îi zic americanii, aduce și filme bune, precum trilogia Batman a lui Nolan. Pe de altă parte, mai avem parte și de nenorociri gen Albă ca Zăpada, cu amețita aia din Twilight, și Hänsel și Gretel: Vînătorii de vrăjitoare. E un pic cam mult și deja mi-e frică să mă gîndesc unde o să ducă toată chestia asta. Mă aștept ca la anul să scoată Scorsese o dramă psihologică bazată pe Cei trei purceluși, în care lupul e un mafiot care cere taxă de protecție, iar purcelușii sînt o familie de imigranți italieni săraci.

Zic toate astea pentru că și serialul despre care scriu aici pare că-i versiunea matură a ceea ce era Domnul și doamna Smith, filmul ăla cu spioni de acum cîțiva ani care era folosit drept scuză ca să-i arate pe Angelina Jolie și Brad Pitt făcînd sex. În The Americans avem de-a face cu un cuplu de spioni ruși care trăiesc sub acoperire în Statele Unite, toată treaba întîmplîndu-se în momentele fierbinți ale războiului rece din anii ‘80. Cînd nu omoară trădători și nu strîng informații pentru Maica Rusie, cei doi trăiesc ca o familie plictisitoare, cu doi copii și casă în suburbii. Aici e și prima chestie la care poți să strîmbi din nas. Cum naiba au reușit să nu fie deloc suspectați timp de 20 de ani? Al doilea moment de „Hai, mai dă-o-ncolo” vine din intriga primului episod, cînd pe aceeași stradă se mută, complet întîmplător, un agent FBI de la contraspionaj, împreună cu familia lui. Ceea ce surprinde la serial e că, după ce accepți ca bune lucrurile mai sus menționate, serialul devine verosimil și nu mai epatează cu nimic. Nu tu spionaj cu ga