Au crescut prin orfelinate. Amândoi, aruncaţi de părinţi în grija statului, amândoi respinşi apoi de aceştia, când au îndrăznit să le bată la uşi în speranţa că vor găsi, dincolo de prag, vreo urmă de afecţiune. Era ceea ce le-a lipsit profund în traiul deloc uşor dus între zidurile impersonale ale căminelor. Au tânjit, fiecare separat, 20 de ani după acea dragoste dezinteresată, care nu poate veni decât din sufletul de mamă. Şi când credeau mai puţin, norocul şi-a îndreptat chipul şi spre ei. S-au întâlnit. Şi s-au iubit. Şi au trecut braţ la braţ, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet peste încă 20 de ani. Aneta şi Elvis Lefter, de 40, respectiv 42 de ani, îşi sărbătoresc astăzi dragostea, în acelaşi cămin care le-a ocrotit şi devenirea ca pereche: Căminul Atelier Odobeşti.
Se zice că dragostea este darul miraculos pe care zeii l-au dat oamenilor singuri, de sub cer... Şi că într-o viaţă, nu există suflet care să nu simtă nevoia de a ieşi din el însuşi, pentru a se dărui altuia, pur şi simplu din dragoste. Dragostea, însă, le-a fost străină mult prea mult timp, şi în mult prea multele ei forme, Anetei şi lui Elvis. Părinţii nu i-au iubit. N-au avut un piept la care să fie strânşi de braţe ocrotitoare. N-au avut un umăr pe care să-şi plângă dezamăgirile copilăriei şi nicio inimă pe care să o simtă bătând la unison cu a lor, alungând, doar prin forţa dragostei, umilinţele înfrângerilor...
Au încercat, fiecare pornind din direcţia sa, să supravieţuiască după coordonatele unui cotidian impersonal. Au furat clipe de atenţie sau iluzii de afecţiune trecătoare salariaţilor din multele cămine prin care au trecut. Şi au dăruit, în mod inconştient, fărâme de suflet oamenilor de lângă ei fără să ştie mai întâi, cum este să primeşti... Să primeşti iubire. Acea iubire care nu-ţi cere să dai ceva în schimb. Acea iubire, arhitect al universului, forţ
