Lecţia în care trebuia să învăţăm cum să spunem NU, pare să fi fost trecută la rubrica lecturi suplimentare pentru o mare parte dintre noi. Din tot alfabetul, nicio altă alăturare a două litere nu provoacă atâtea bătăi de cap. De ce? Simplu, aduceţi-vă aminte de câte ori îndrăzneam să spunem „Nu” părinţilor, de câte ori spuneam „Nu” fraţilor, surorilor mai mari, sau bunicului atunci când trebuia să-i cumpărăm ţigări şi sifon?
Lecţia în care trebuia să învăţăm cum să spunem NU, pare să fi fost trecută la rubrica lecturi suplimentare pentru o mare parte dintre noi.
Din tot alfabetul, nicio altă alăturare a două litere nu provoacă atâtea bătăi de cap.
De ce? Simplu, aduceţi-vă aminte de câte ori îndrăzneam să spunem „Nu” părinţilor, de câte ori spuneam „Nu” fraţilor, surorilor mai mari, sau bunicului atunci când trebuia să-i cumpărăm ţigări şi sifon?
Tocmai de aceea, încă din copilărie, asociem lipsa acestei negaţii din interacţiunile noastre cu bunul simţ sau cei şapte ani de-acasă, fiind aproape o normă de bună creştere să nu refuzăm. Astfel, un „Nu” spus celor apropiaţi poate însemna, de cele mai multe ori, un lucru extrem de delicat.
Din păcate, nici în educaţia unui tânăr nu se găseşte lecţia – „Cum să spunem Nu”. În consecinţă, încercăm să ne descurcăm fiecare cum putem şi, de cele mai multe ori, o facem lamentabil, folosind o minciună pentru a scăpa dintr-o stituaţie neplăcută, în loc să spunem pur şi simplu – Nu. Partea amuzantă este că o minciună nu vine niciodată singură, fiind urmată de un lanţ interminabil de justificări şi alte gogomănii...Nu?
A învăţa să spunem „Nu” cererilor exagerate formulate de către cei din jur deschide perspectiva unui „Da” care ne va arăta să fim noi înşine, mai independenţi şi mai capabili să ne susţinem în mod asertiv părerile. A îndrăzni să fii diferit, a lua atitudine, înseamnă acceptar