La 16 februarie 1934, îşi dădea ultima suflare cel care a fost în „noiembrie şi decembrie 1918, expresia cea mai strălucită a năzuinţelor spre libertate ale românilor robiţi”, după cum se exprima ziarul Curentul, la câteva zile de la moartea lui Ştefan Cicio Pop.
Acest corifeu al unirii, nedreptăţit de regimul comunist şi istoriografia aservită acestuia, şi-a pus în slujba naţiunii române din Transilvania, inteligenţa, energia şi averea.
Pe parcursul vieţii sale, atât ca şi „avocat al românilor” cum l-au numit ţăranii din Podgoria Aradului, cât şi ca deputat în Parlamentul de la Budapesta şi mai apoi de la Bucureşti, a luptat pentru interesul şi progresul neamului din care a provenit.
A participat la punerea bazelor clubului deputaţilor români, slovaci şi sârbi din Parlamentul de la Budapesta, a fost prezent la Uniunea Interparlamentară de la Bruxelles din anul 1895, a organizat gărzile naţionale, a convocat Adunarea de la Alba Iulia, pe care tot el a deschis-o, conducând şi dezbaterile care au avut loc, a fost şef al resortului armatei şi siguranţei în cadrul Consiliului Dirigent, ministru în trei guverne în perioada anilor 1919-1920 şi prim-ministru interimar, preşedinte al Camerei Deputaţilor în timpul guvernării Partidului Naţional Ţărănesc din anii 1928-1931 şi 1932-1933. În această ultimă calitatea, tot el prezidat şi adunarea din data de 8 iunie 1930, când prin revenirea lui Carol al II-lea la tronul României s-a realizat Restauraţia.
În semn de înaltă apreciere a personalităţii sale, guvernul a hotărât funeralii naţionale. Ministerul Instrucţiunii Publice a decis ca în ziua înmormântării să fie suspendate cursurile şcolilor primare şi secundare din Arad, iar elevii să ia parte la ceremonia funebră. În şcolile din restul ţării, profesorii de la ultima oră a zilei de luni, urmau să omagieze personalitatea lui Ştefan Cicio Pop. @N_
