Am stat, de Valentine, acasă și am citit jurnale. Am privit trecând de la studioul Realitatea înspre casă, prin față vitrinelor în care perechi de tineri și foarte tineri își consumau intens sărbătoarea iubbbbbbiiiiriiiiii.

Abia am așteptat să ajung în casă, de parcă toate pericolele orașului se luaseră după mine. Nu m am simțit în siguranță și bine, decât în casă, citind mărturisiri fumoase. În ultima vreme nu mai pot să citesc decât jurnale, memorii, deși orice dezvăluire ascunde în ea o sămânță de trivial. Am citit asta: "Prima dragoste începe cu a doua iubire... Dar la mulți nu începe niciodată, m am gândit. Căci profunzimea sentimentului este cumva o anume tărie. Acea singură tărie căreia îi corespunde o singură slăbiciune: aceea de a nu te putea ridica din adâncimile sentimentului celuilalt"

Apoi, ochii mi au căzut pe notația următoare, pe care o reproduc, fiindcă m a impresionat, nu atât prin sinceritatea ei, cât prin aceea că adună frumos la un loc frământări și tristeți ale unui om sensibil și prețios: un om care e conștient că se caută pe el însuși. Mai mult decât atât, un om care știe că acolo unde caută el, nu va găsi niciodată, nimic.... "Totul se reduce, dacă se întâmplă să dai peste cineva, la senzații fizice, la puțin dans, la o cină și la câteva priviri puțin mai dulci decât ți se aruncă de obicei. Și ce dacă ai senzația că te-ai potrivi într-adevăr cu acel cineva? Și ce dacă este un cineva extraordinar care ți-ar putea oferi și căruia ai ce să-i oferi la schimb? Și ce dacă simțiți asta amândoi, și ce dacă această simțire se vede în fiecare privire, în fiecare atingere? Pentru că în aceleași priviri și atingeri este ceva dramatic și amar. Știi că vei pleca și va pleca. Nu vrei să te implici în nici un fel, nu vrea să se implice. Și-ți spune să rămâneți amici, și tu, firesc și fără nici o emoție aparentă, te bucuri și dai din cap. Și ș