Fostă canotoare, actuala alergătoare Valeria Răcilă van Groningen vorbeşte despre influenţa decisivă pe care sportul a avut-o şi încă o are în viaţa sa.
Are două medalii olimpice la canotaj (bronz, la Moscova, în ’80, şi aur la Los Angeles, în ’84) şi o colecţie întreagă de premii obţinute în competiţii internaţionale. Are o casă impresionantă, cu o căldură aparte, care nu vine din caloriferele închise definitiv. Are un soţ care, când nu e preşedintele Raiffeisen Bank România şi când nu e nici fostul canotor olandez, e cel mai bun partener de cursă lungă. La alergat. Are doi băieţi ca pâinea caldă. Are o memorie perfectă şi nu ştie când s-a îmbolnăvit ultima dată. Are o singură pasiune, ca un mod de viaţă: sportul. Are un nume esenţial pentru istoria olimpismului românesc: Valeria Răcilă van Groningen.
„Weekend Adevărul“: Cum era şcoala din Stulpicani, localitatea natală?
Valeria Răcilă van Groningen: Era dotată rudimentar. Aveam o sală de sport care avea doar un cal cu mânere vechi şi alte câteva aparate. Am făcut acolo şcoala generală şi clasa a XI-a, după care m-am transferat.
De ce v-aţi transferat?
Eu eram mult mai înaltă decât alţi copii, iar la şcoală, cum copiii nu erau foarte drăguţi cu mine – aveam, la 13 ani, înălţimea de-acum –, m-am supărat şi am plecat la Arad. Aşa am început să fac sport în 1970, la UTA, la atletism.
Unde-aţi stat la Arad?
La internat. De la 15 ani, am trăit singură. Dar mă adaptez destul de repede. Mi-a fost mai uşor, deşi eram la internat, departe de casă. În plus, la două săptămâni după ce am plecat, tatăl meu a murit şi a trebuit să mă reîntorc acasă. Aveam încă cinci colege de cameră. Trei paturi pe-o parte şi trei pe cealaltă. Aveam un pat şi un mic dulăpior, o noptieră, aşezat chiar între paturi.
Sophia Loren, ABBA şi Pink Floyd
Dar care era
