Avalanşa de evenimente, mare parte provocate de clasa noastră politică, dă o stare generală de haos şi nesiguranţă. Am sentimentul continuu al unei ordini nefireşti a lucrurilor şi a oamenilor nepotriviţi în locuri nepotrivite. Scandalul pe bugetul Uniunii Europene şi pe cel al României, eliberarea lui Năstase, povestea cărnii de cal, procesul hoţilor din fotbal, mini-conflictul cu ungurii şi drapelul secuiesc, paşii de dans ai lui Dan Voiculescu, când în Senat, când afară, autismul lui Crin Antonescu faţă de erorile grosolane ale PNL din ultima perioadă sunt doar câteva dintre temele pe care societatea trebuie să le îngurgiteze, fără să înţeleagă unde se termină realitatea şi unde începe făcătura de presă. Mi-a rămas în minte, ca un simbol hidos al vremurilor, imaginea din Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor, cu noul puşcăriaş Gigi Becali stând lângă Mona Pivniceru, ba, mai mult, uitându-se în calculatorul ministrului justiţiei. Nu încetez să mă minunez cum am “reuşit” să devenim, după 23 de ani, o ţară a spiritelor mărunte, în care o mulţime de inculţi, de nepricepuţi, de tupeişti mediocri şi-a găsit salvarea în politică, această „meserie” disponibilă precum cocota de pe centură. Cred că o maximă a politicianului Edward Langley ni se potriveşte perfect: „De ce are nevoie ţara asta: mai mulţi politicieni fără loc de muncă”…

Dar până la urmă, nu câtă şcoală sau câtă minte au unii dintre decidenţii politici de la noi trebuie să ne sperie; necazul e că ei se manifestă acolo unde se fac legi, acolo unde se iau hotărâri de care depinde viaţa noastră, acolo unde se stabilesc priorităţi şi se împarte sărăcia. Neputinţa lor de a percepe, a tria şi a se ocupa de problemele mari ale naţiei ne transformă în spectatori ai unor subiecte inexistente sau puţin importante, dar prezentate obsesiv.

Mi-am propus să scriu câte ceva despre două dintre priorităţile poli