Sînt foarte puţine filmele care îşi propun, cu curaj, şi izbutesc, cu har, să prezinte, cu onestitate, procesualitatea morţii, modul în care cel mai puţin aşteptat oaspete se insinuează treptat în fiecare fibră a fiinţei, punînd stăpînire pe trup şi raţiune, pe sentiment şi voinţă. Moartea domnului Lăzărescu, al lui Cristi Puiu, se numără printre exemplele fericite, iar Iubire, al lui Michael Haneke, este cea mai recentă reuşită care se înscrie în aceeaşi sferă. În primul cadru-secvenţă al filmului – un exerciţiu de virtuozitate pentru regizor şi directorul său de imagine, operatorul de origine iraniană Darius Khondji, avînd rolul de cîrlig narativ –, o echipă de poliţişti şi pompieri pătrunde cu forţa într-un apartament spaţios, ordonat şi elegant, pentru a găsi, pe patul din dormitor, cadavrul unei bătrîne, împodobit şi înmiresmat cu flori. În secvenţa următoare (ce rimează cu finalul din Ascuns/ Caché, un alt film memorabil al cineastului austriac), filmată din punctul de vedere al unui observator aflat pe o scenă (aceasta nu apare pe ecran), urmărim publicul unui recital de pian (care debutează cu un Impromptu de Schubert), pe măsură ce luminile se sting şi muzica se revarsă magic în sală (cea de concerte şi, totodată, cea de cinema). Dintre numeroasele persoane care alcătuiesc audienţa, atenţia ne este atrasă involuntar asupra unui cuplu vîrstnic din primele rînduri. Ea ascultă fascinată (după cum vom afla ulterior, interpretul îi fusese elev), pe cînd el pare în egală măsură interesat de ceea ce se întîmplă pe scenă şi de partenera din stînga sa. Apoi piesa se continuă, nondiegetic, în timp ce, după concert, bătrîneii îl felicită pe pianist şi, satisfăcuţi, se îndreaptă spre casă cu autobuzul, şi amuţeşte atunci cînd cei doi intră în apartamentul lor parizian (acelaşi din prima secvenţă). Din discuţia lor aflăm că locuinţa tocmai le fusese spartă de nişte