N. Iorga, Scrisori de femei (Poate fi întrebuinţată ca o carte de cetire în liceele de fete),

Datina Românească, Vălenii de Munte, 1932.

Cu gândul la educaţia tinerelor fete, Iorga publică, în 1932, la Vălenii de Munte, o culegere de scrisori ale doamnelor, din Evul Mediu până la Regina Elisabeta.

Din toate treptele sociale şi punând pe foaia de hârtie îngrijorări diverse, expeditoarele fac mai mult decât să le înveţe istorie pe urmaşele lor din pension. Scriind, conturează o lume a femeii, care se pârguieşte în cele patru secole care despart misivele, scurte şi funcţionale, ale soţiilor de domnitori, de impresiile literare, în franceză, ale Dorei d’Istria.

Nu ştim ce vor fi învăţat şcolăriţele lui Iorga din această treptată dezvelire a sensibilităţii, care transformă, încet-încet, scrisoarea din document public în bun privat, însă beneficiile pentru cititorii de peste veac sunt evidente. Scrisorile de început, de pe la 1500, unele traduse din slavoneşte de Ion Bogdan, nu se deosebesc cu mult de celebra misivă a lui Neacşu. Altfel zicând, rezolvă probleme, ajută negustoriei peste graniţă (scrisorile Doamnei Voica a lui Mihnea cel Rău şi ale Doamnei Despina a lui Neagoe Basarab către pârgarii din Braşov) sau relaţiilor de familie (Doamna Ecaterina a Ţării Româneşti îi trimite repetate scrisori surorii sale Mărioara, călugărită lângă Veneţia). Fie precise, fie ceremonioase, după trebuinţă, scrisorile evită spaţiul privat, restrângând informaţia la minimum: „Şi, dacă întrebi şi despre noi, de sântem bine, (da), cu mila lui Dumnezeu. [...] Alta nu am să-ţi scriu, şi Dumnezeu cu Domnia Ta.”

Alte scrisori, ca aceea a mamei lui Mihai Viteazu, scrisă pentru ea de un călugăr, la Mănăstirea Cozia, unde intrase la bătrâneţe, sau a fiicei lui Petru Şchiopu, dau seamă de faptele acestor femei, de a înzestra ori a ridica mănăstiri,