Spuneam în debutul articolului de săptămâna trecută că partizanii „creștinismului” eminescian și, îndeosebi, ai ortodoxismului său pun pe tapet, invariabil, întru susţinerea speculaţiilor lor, argumente străvezii provenind doar din două surse: biografia scriitorului și, mai ales, opera sa. Ignorând, nepermis, o a treia sursă, constituită din o mare parte a bibliotecii poetului (donată de Matei Eminescu, fratele său mai mic, Bibliotecii Centrale Universitare din București), un excepţional instrument de lucru pentru punerea în lumină (graţie notelor olografe și sublinierilor de pe paginile volumelor) a surselor multora dintre însemnările sale.

Dacă despre unele dintre evenimentele existenţiale concrete ale biografiei sale – și care nu probează în nici un fel „abisala dimensiune” creștin-ortodoxă a spiritului omului Eminescu, ci, în cel mai bun caz, un eclectism în sensul unei „religiozităţi fără de religie” (cum s-a spus și despre Goethe) – am vorbit ceva mai devreme, aceleași lucruri pot fi afirmate și despre ansamblul operei sale, fie că este vorba despre poezie, proză, publicistică sau despre manuscrisele sale, numite în varii feluri, în funcţie de conţinutul lor: „caiete de creaţie” (atunci când cuprind elemente privind geneza operei sale literare în procesul ei de desăvârșire artistică) sau „jurnal al formării sale intelectuale” (când înglobează cu precădere note de la cursu-rile universitare, însemnări de lectură și traduceri) sau „instrumente de lucru” (în care el întocmește tabele sinoptice şi transcrie fragmente din tratate de specialitate din diferite domenii care-l intereseazǎ în mod deosebit). Nu întâmplǎtor am insistat în demersul meu asupra acestui gigantic „atelier”, deoarece el constituie „faţa nevăzută” și, deci, mai puţin cunos-cută publicului larg, dar care evidenţiază foarte bine complexitatea personalităţii poetului. „Aspectul cel mai izb