Iluzii de Ivan Vîrîpaev, în traducerea lui Bogdan Budeș, regia lui Cristi Juncu și o distribuție variabilă, e cea mai recentă premieră a Teatrului ACT din București – o poveste pe patru voci despre bucăți de viață împreună din existența a două cupluri de prieteni, înainte și înapoi pe firul timpului ajuns în pragul sfîrșitului. Patru actori care vorbesc, în numele personajelor lor, despre iubire, înțelegere, trădare, reciprocitate și inevitabila singurătate omenească. Liviu ORNEA: Mi se pare de apreciat programul lui Cristi Juncu de a face un tip de teatru care nu se practică în mod obișnuit – un teatru cu mijloace minimale care scoate în evidență actorul. Nu mai țin minte dacă tot el a făcut Bash. O trilogie contemporană a lui LaBute…
Iulia POPOVICI: Juncu a făcut adaptarea de text, iar regia era a lui Vlad Massaci.
L.O.: Mi-a plăcut textul lui Vîrîpaev, mi s-a părut bine scris și complet „nerusesc“. O literatură foarte conectată la Occident, cu puține legături locale, de context „național“. Referințele, inclusiv numele personajelor, trimit la un univers mai degrabă american. E un gen foarte potrivit pentru Teatrul ACT, unde există deja un anume tip de public, deja format și care vede toate spectacolele. Ceva profunzime filozofică, nu cît să nu te lase să dormi noaptea, dar suficient cît să te facă să te gîndești o vreme. Eu l-am văzut cu Tudor Aaron Istodor, Irina Velcescu, Diana Cavaliotti și Andi Vasluianu.
I.P.: Iar eu cu Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Ada Simionică și Theo Marton.
L.O.: Textul e scris în așa fel încît previne orice alunecare în patetism. Sînt contrapuncte care, în original, fac parte din didascalii, dar Cristi Juncu le-a introdus în spectacol și funcționează foarte bine, mai ales că unul dintre actori (în reprezentația pe care am văzut-o eu, Tudor Istodor, căruia îi ieșea foarte bine) potențează ironii
