N-aş putea spune cînd au început sau au luat sfîrşit toate acestea. Ca o ban­dă a lui Moebius sau precum acel portret bizar pe care Brâncuşi i l-a făcut lui Joyce. Prietenul lui. O spirală. Şi? În cazul meu este vorba de o femeie. Pe Brâncuşi l-am înțeles destul de tîrziu, cînd am văzut marea retrospectivă de la Tate Gallery, la Londra. Spirala lui Brâncuşi, ca un tunel imaginar, îmi place şi face parte din mine. Doar că nu prea sînt sigur ce-mi place şi ce nu. Nici ce poate face parte din mine. Vorbe. Par puerile. Nu am de dat socoteală nimănui. Şi poate că de aici a plecat totul. De la cîteva imagini şi de la un simplu cîntec pe care îl aveam în cap. Şi de la nişte SMS-uri, unele după altele, sub presiunea unor emoții reciproce. Mesaje înşirate ca perlele pe un fir de argint. Repede, repede. S-a întețit totul în jurul meu de cînd am cunoscut-o. „Trebuie să păstrezi scrisorile importante cel puțin o zi, pînă cînd vezi limpede toate consecințele posibile“, spunea Juan Pablo în Tunelul lui Ernesto Sabato. La Veneția nimic nu se face repede. Nici vinul, nici valurile mării, nici palatele. Toate au ritmul lor. Oraşul care îşi are ascuns prezentul, ca pe un viitor continuu. Propria eternitate. Trecutul, închis în propriul lui trecut. În cascadă nu pot fi decît cuvintele. Imagini, multe imagini. Sunete. Imagi­nație. Pentru că ne vedeam rar şi pe furate. Totul pe fugă, mai mult sau mai puțin pe ascuns. Trecut, prezent, ceva fără început şi fără sfîrşit, un mesaj de dragoste, ca un şarpe care-şi muşcă din coadă. Fără clopoței. Doar venin. Balsamul care salvează vieți. Şi despre un film. Care m-a dezamăgit. Şi despre mai ce? Hazardul. Sîntem alcătuiți din ce primim. Amour e filmul unui austriac. Michael Haneke. Oare ce-l determină pe un octogenar, jucat de Jean-Louis Trintignant, ca după ani buni de căsnicie să-i curme chinurile consoartei bolnave – rol i