De aproape de nicăieri o nouă poetă. Şi altfel, dar şi bine integrată în tendinţe. Venind dinspre studiile psiho, era firească sondarea zonei obsesive, însă cu instrumente bine stăpânite. Rezultă acuitate, cruzime chiar, dar şi o fineţe cu care nu prea suntem obişnuiţi la poetele actuale. Îmbinare surprinzătoare, aşadar, artistic acreditată de lipsa oricăror sforţări. Dovadă şi titlul, Începe să doară puţin (Editura Tracus Arte), atât de sugestiv, atât de senzual.

Asta nu înseamnă că nu există gesturi teatrale: "când îţi vorbeşte/mâinile ei/înălţate în aer/par steaguri/fluturate de naufragiaţi". Ori situaţii patetice: "Acasă nu mai soseşte nimic/familia noastră e un inbox gol/tata e o coajă uscată/un amant desfigurat care, din când în când,/mai întreabă ce fac/o pisică cu 7 vieţi pentru că l-am ucis de atâtea ori [...] lumina e în pat, doarme/vreau să ştiu, ziua mea când începe?" (Familia noastră e un inbox gol).

Nu prea mă simt în dispoziţie să mă dau pe toboganul tensiunilor oedipale. Reţin doar tragicul constant al poemelor întotdeauna machiat cu eleganţă. Şi atunci, gestificaţia macbethiană cade pe planul doi. Printr-o fereastră nevăzută ştie să rămână un poem frumos, expresiv, dar clasic: "pătrunde o bucurie proaspătă/copii desculţi aleargă în grădină/şi râsul lor/e un iureş de culori/ce dilată hotarele curţii//bucuria mea e o călătorie scurtă/oraşul se transformă/repede/într-o rană caldă/când tata/pătrunde şi el/printr-o fereastră nevăzută".

Evident că figura tatălui devine simbolică, deci poate fi interpretată într-o mie de feluri: "aici, pâmântul e roşu/şi tata e aproape/vine repede/şi mi se aşează alături,/la cap,/cu mâinile desfăcute/ca o cruce" (Aici). Substanţa poemelor se apropie de cea din creaţia lui Cristi Popescu, fără nicio altă asemănare, de altfel. Pentru că aici zona înnegurată e mult mai întinsă, de unde şi nenumăratele prile