Alexandru Nancu a fost sculptor şi grafician. Născut pe 4 august 1959, în Bucureşti, a murit săptămîna trecută, pe 8 februarie 2013. A absolvit Academia de Artă din Bucureşti în 1983. Membru fondator şi director al Fundaţiei HAR (iniţiatorul programelor „Habitat şi Artă în România“ şi „Tradiţie şi postmodernitate“), redactor şef al revistei Ianus, profesor asociat la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti – din 2001. A fost iniţiatorul taberelor de creaţie: Săliştea-Sibiu (1983), Măgura Buzăului (1984), Babadag (1986), Scînteia (1988), „Habitat şi Artă în România“ – Basarabi şi Rîmnicu-Vîlcea (1997, 1998-1999), „Tradiţie şi postmodernitate“ – Rîmnicu-Vîlcea (2000, 2001, 2002), „Brâncuşiana“ – Tîrgu Jiu (2002).
Sandu, zîmbind
Sandu Nancu nu voia să fie clasificat. Nu se dădea prins în nici un insectar ideologic, un om liber şi mereu surprinzător, un prieten cu care puteai suci orice temă pe toate părţile şi cu care puteai lucra, cu egală uşurinţă şi întotdeauna cu spor, la un monument de secol XVI, la o lucrare de artă contemporană, la o casă experimentală, la un text teoretic sau la o scanare laser. Construia şi deconstruia cu egală îndemînare, şi cu logosul, şi cu mîinile; cum altfel ar putea să-ţi iasă şi un doctorat despre simbolistica formei, şi un acoperiş de biserică, dacă nu ţii o bardă în bibliotecă şi laptopul lîngă cuţitoaia cu care decojeşti un trunchi verde de stejar?
Modern şi european pînă în măduva oaselor, cu toate reflexele de puşti crescut într-un Bucureşti patriarhal şi caragialesc încă intacte, cu o inepuizabilă vervă de tînăr sculptor vorbitor de limbi străine şi plimbat prin lume, pus pe şotii şi pe harţă savantă cu privire la rosturile artei în lumea urbană şi globală de azi, dar şi pasionat pînă la obsesie de tradiţie şi de felul în care ea continuă să vină către noi, cu o uimitoare
