-AA+A
Inflamarea periodică a atmosferei dintre români şi maghiari în Transilvania ne prilejuieşte mai de fiecare dată reflecţii asupra esenţei şi istoricului relaţiilor dintre majoritari şi minoritari, parte a poporului român după învăţătura care se poartă pe la noi. Încercăm adesea gândul că aţâţările sunt apanajul oamenilor politici care au nevoie de voturi, din vreme în vreme, şi pentru a-şi câştiga simpatiile alegătorilor se face uz de formule de vibraţie joasă, cel mai adesea de conţinut naţionalist, etnicist, culese din urmă cu multe secole, de nu cumva chiar de acum un mileniu.
Se poate observa fără mari eforturi că Ungaria „imperială”, în fond o contradicţie logică, anacronică, a gândirii de azi, îşi scoate din vreme în vreme mugurii din latenţa mitologiei maghiare, pe seama înrudirii cu vitejii de neam mongolic care şi-au pus amprenta pe istoria Chinei, cu turcii care au făcut din Buda paşalâc sau cu hunii lui Atilla, pe care generalul roman Aetius Flavius, originar din Dobrogea, i-ar fi bătut „definitiv” la 451 în Câmpiile Catalunice, ghidându-i pe panta descendentă a puterii. Contenciosul istoric între români şi maghiari cuprinde şi războiul din 1919, când dâmboviţenii i-au alungat pe comunişti şi au restabilit democraţia, fapt nu de mulţumire din partea vecinilor, ci de ură, pentru că le-au aşezat pe parlamentul din Budapesta opinca, în semn de răzbunare. Ungurii îşi doresc să se ajungă iar la Ungaria Mare din Evul Mediu, când românii ardeleni nici măcar nu erau recunoscuţi în pământul părinţilor de către maghiari, saşi şi secui, întârziindu-li-se astfel dezvoltarea. A fost perioada de aur a Ungariei şi spre ea privesc ungurii de peste graniţă şi maghiarii din Transilvania, spre Evul Mediu, căci 1848 nu a prea etalat grozave victorii militare ungureşti.
Românii de azi, ştiind oprimarea la care au fost supuşi antecesorii, nici nu vor să ma
